Epoca modernă a României: ghid de la 1821 la 1914

Epoca modernă a României este perioada dintre 1821 și începutul Primului Război Mondial, în care Moldova și Țara Românească trec de la statutul de principate autonome sub suzeranitate otomană la un stat unitar, independent, cu rege, constituție, armată, școli și căi ferate. În mai puțin de un secol se schimbă aproape totul: instituțiile, hainele, limba presei, alfabetul, orașele și chiar felul în care oamenii își imaginează patria.

Ghidul de mai jos îți dă harta întregii perioade. Afli care sunt etapele, ce s-a întâmplat în fiecare, cine au fost personajele principale și cum se leagă evenimentele între ele. Fiecare etapă are un articol separat, mai detaliat, pe care îl găsești prin legăturile din text.

Ce înseamnă „epoca modernă” în istoria românească

Epoca modernă, în istoriografia românească, începe de regulă cu anul 1821 și se încheie în 1914 sau în 1918, în funcție de autor. Alegerea lui 1821 nu este întâmplătoare: atunci izbucnește mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu, iar consecința ei directă este sfârșitul domniilor fanariote. Limita de sus variază: unii istorici se opresc la intrarea în război, alții la Marea Unire din 1918, care deschide o altă epocă.

În istoria universală, termenul are alt sens. Istoricii occidentali numesc adesea „epocă modernă” intervalul de după 1492 sau după 1500, iar perioada de după 1789 este numită uneori „contemporană”. De aceea, când citești manuale străine, verifică întotdeauna ce interval acoperă un capitol.

O precizare despre date: stil vechi și stil nou

Până în 1919, Țările Române au folosit calendarul iulian (stilul vechi), aflat în secolul al XIX-lea cu 12 zile în urma calendarului gregorian (stilul nou) folosit în Europa occidentală. De aceea multe evenimente au două date: alegerea lui Cuza la Iași este 5 ianuarie 1859 pe stil vechi și 17 ianuarie pe stil nou. Documentele românești ale vremii folosesc stilul vechi, iar lucrările moderne le notează adesea pe amândouă.

Punctul de plecare: principatele la începutul secolului al XIX-lea

La începutul secolului al XIX-lea, Moldova și Țara Românească erau principate autonome, dar obligate să plătească tribut Imperiului Otoman și să accepte domni numiți de Poartă. Din 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească, domnii erau aleși de sultan mai ales dintre familiile grecești din cartierul Fanar al Istanbulului, de unde numele de regim fanariot.

Regimul fanariot nu a fost doar o perioadă de abuzuri, cum apare uneori în manualele vechi. Au existat și domni reformatori, ca Constantin Mavrocordat, care a desființat rumânia și vecinia la mijlocul secolului al XVIII-lea. Totuși, domniile scurte, cumpărate cu bani, au încurajat fiscalitatea apăsătoare și au slăbit instituțiile locale.

Celelalte teritorii locuite de români aveau alt statut:

Această fragmentare explică de ce ideea națională a avut ritmuri diferite în fiecare provincie. Rădăcinile ei medievale sunt prezentate în ghidul despre Evul Mediu românesc.

De la 1821 la Regulamentele Organice

Primele trei decenii ale epocii aduc două schimbări mari: revenirea domnilor pământeni după 1821 și primele legi cu caracter constituțional, aplicate sub protectorat rusesc.

Anul 1821 și revenirea domnilor pământeni

Mișcarea din 1821 a fost declanșată de Tudor Vladimirescu în Oltenia și a avut ca urmare directă revenirea la domni pământeni în ambele principate. Tudor a pornit în ianuarie 1821, cu Proclamația de la Padeș, o răscoală îndreptată împotriva abuzurilor boierilor și ale administrației, în paralel cu acțiunea Eteriei, societatea secretă grecească ce pregătea eliberarea Greciei.

Colaborarea cu eteriștii s-a rupt repede, iar Tudor a fost ucis de aceștia la sfârșitul lui mai 1821. Imperiul Otoman a intervenit militar, dar a înțeles că nu mai poate avea încredere în fanarioți. În 1822, Poarta i-a numit pe Grigore al IV-lea Ghica în Țara Românească și pe Ioniță Sandu Sturdza în Moldova. Detaliile, inclusiv programul lui Tudor și dezbaterea despre caracterul mișcării, sunt în articolul despre Revoluția de la 1821 și Tudor Vladimirescu explicate.

Regulamentele Organice și protectoratul rusesc

Regulamentele Organice au fost primele legi cu caracter constituțional ale principatelor, aplicate sub supravegherea Rusiei. După războiul ruso-turc din 1828–1829, încheiat cu Tratatul de la Adrianopol (1829), principatele au trecut sub protectorat rusesc, iar comerțul lor a fost scos de sub monopolul otoman.

Administrația rusă, condusă cel mai mult timp de generalul Pavel Kiseleff, a redactat împreună cu boierii locali Regulamentele Organice, intrate în vigoare în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova. Ele au adus:

• separarea, cel puțin formală, a puterilor în stat;
• Adunarea Obștească, aleasă de boieri, cu rol legislativ și de alegere a domnului;
• buget anual, impozit unic pe cap de familie și organizarea vămilor;
• miliție pământeană, un început de armată proprie;
• reguli pentru orașe, carantine, arhive și școli.

Regulamentele au modernizat statul, dar au întărit și privilegiile marilor boieri și obligațiile țăranilor. De aceea, generația tânără educată la Paris le-a privit critic. Aceeași generație va face revoluția din 1848.

Sfat: Când înveți perioada 1821–1859, desenează o axă a timpului cu trei culori: una pentru evenimentele interne, una pentru războaiele ruso-turce și una pentru tratatele marilor puteri. Vei vedea imediat că aproape fiecare schimbare internă vine după un război sau un tratat.

De la revoluția din 1848 la Unirea din 1859

Între 1848 și 1859, ideile formulate de o generație de revoluționari devin, cu sprijinul conjuncturii europene, un prim stat românesc unit.

Revoluția de la 1848: programul unei generații

Revoluția de la 1848 a fost momentul în care s-au formulat, aproape complet, ideile care au construit România modernă: unirea, libertățile civile, egalitatea în fața legii și împroprietărirea țăranilor. Ea face parte din valul european numit „primăvara popoarelor”.

În Moldova, mișcarea din martie 1848 de la Iași a fost înăbușită repede de domnul Mihail Sturdza. În Țara Românească, proclamația citită la Islaz în iunie a dus la un guvern provizoriu care a funcționat câteva luni, până la intervenția trupelor otomane și rusești din septembrie. În Transilvania, adunarea de la Blaj din mai 1848 a cerut recunoașterea românilor ca națiune egală cu celelalte.

Revoluția a fost învinsă, dar oamenii ei (Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Vasile Alecsandri) au condus apoi viața politică timp de decenii. Explicațiile complete sunt în articolul despre revoluția pașoptistă în Țările Române.

Unirea Principatelor din 1859

Unirea din 1859 s-a făcut prin alegerea aceluiași domn, Alexandru Ioan Cuza, în ambele principate, folosind o portiță lăsată de marile puteri. Calea a fost deschisă de Războiul Crimeii (1853–1856), după care Tratatul de la Paris (1856) a pus principatele sub garanția colectivă a puterilor europene și a retrocedat Moldovei sudul Basarabiei.

Etapele principale:

1. 1857: Adunările ad-hoc de la Iași și București cer unirea, autonomia și un prinț străin.
2. 1858: Convenția de la Paris stabilește „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, dar cu doi domni și două guverne.
3. 5 ianuarie 1859 (stil vechi): Cuza este ales domn al Moldovei.
4. 24 ianuarie 1859 (stil vechi): Cuza este ales și domn al Țării Românești.
5. 1862: guvern și parlament unice, cu capitala la București; statul începe să se numească România.

Cum s-a ajuns aici, de la diplomația franceză la rolul Partidei Naționale, afli în articolul despre Unirea Principatelor.

Domnia lui Cuza și marile reforme

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859–1866) a pus bazele instituționale ale statului român modern prin câteva reforme fundamentale. Multe dintre instituțiile de azi își au originea în acești ani.

Reformele au fost duse la capăt mai ales cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu, prim-ministru între 1863 și 1865. Ele au nemulțumit însă atât pe conservatori, cât și pe liberalii radicali. În februarie 1866, o coaliție a acestora, numită de contemporani „monstruoasa coaliție”, l-a silit pe Cuza să abdice. Fiecare reformă este explicată în ghidul despre reformele lui Cuza.

Carol I, Constituția din 1866 și monarhia constituțională

În 1866, România a adus pe tron un principe străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, și a adoptat o constituție modernă, inspirată din cea a Belgiei. Prințul străin era o cerere veche a Adunărilor ad-hoc: se credea că un domn dintr-o familie domnitoare europeană va pune capăt luptelor dintre clanurile boierești și va aduce sprijin extern.

Constituția din 1866 a stabilit:

• monarhia ereditară și responsabilitatea miniștrilor;
• separarea puterilor în stat;
• un parlament cu două camere, Adunarea Deputaților și Senatul;
• votul cenzitar, pe colegii, în funcție de avere și instrucție;
• drepturi și libertăți precum libertatea presei, a întrunirilor și inviolabilitatea domiciliului.

Viața politică s-a organizat în jurul a două mari partide: Partidul Național Liberal, întemeiat în 1875, și Partidul Conservator, organizat oficial în 1880. Ele au alternat la guvernare, de obicei la inițiativa regelui. Despre domnia lui Carol și funcționarea sistemului citește Carol I și Constituția din 1866: monarhia constituțională.

Războiul de Independență și proclamarea Regatului

Independența României a fost proclamată la 9 mai 1877 (stil vechi) și recunoscută internațional prin Tratatul de la Berlin din 1878, după participarea armatei române la războiul ruso-turc. Momentul a fost pregătit printr-o convenție cu Rusia, care permitea trecerea trupelor rusești spre Balcani.

Armata română a luptat la Plevna, la Grivița, la Rahova, la Smârdan și la Vidin. Congresul de la Berlin a recunoscut independența, cu condiții: modificarea articolului 7 din Constituție, care limita naturalizarea necreștinilor, și cedarea sudului Basarabiei către Rusia, în schimbul Dobrogei, al Deltei Dunării și al Insulei Șerpilor.

În martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol I a fost încoronat în mai același an cu o coroană de oțel făcută dintr-un tun capturat la Plevna. Desfășurarea războiului, bătălie cu bătălie, o găsești în articolul despre Războiul de Independență.

Economia, societatea și răscoala din 1907

Modernizarea economică a fost reală, dar inegală: orașele, căile ferate și petrolul au avansat repede, în timp ce satul a rămas sărac, iar tensiunile au explodat în 1907.

Căi ferate, monedă, petrol și cultură

România modernă a fost, până în 1914, o țară preponderent agrară, care exporta mai ales cereale, dar în care industria, petrolul și căile ferate au crescut vizibil. Prima linie ferată de pe teritoriul Vechiului Regat, București–Giurgiu, a fost inaugurată în 1869. Podul de la Cernavodă, proiectat de inginerul Anghel Saligny și inaugurat în 1895, a legat Dobrogea și portul Constanța de restul țării.

Câteva transformări majore ale perioadei:

• Monedă națională: leul a fost introdus prin legea monetară din 1867, iar Banca Națională a României a fost înființată în 1880.
• Industrie: legea pentru încurajarea industriei naționale din 1887 a oferit facilități fabricilor noi.
• Petrol: zona Prahovei a devenit un centru important de extracție și rafinare, cu investiții mari de capital străin.
• Cultură: Societatea Academică Română, înființată în 1866, devine Academia Română în 1879; tot acum se impune definitiv alfabetul latin, în locul celui chirilic.

Lumea satului a rămas însă săracă. Țăranii împroprietăriți în 1864 aveau loturi mici, care se fărâmițau prin moștenire, și erau obligați să ia în lucru pământ de la marii proprietari sau de la arendași, în condiții grele. Pentru contextul european al acestor schimbări, citește ghidul despre revoluția industrială.

Important: Cifrele economice ale secolului al XIX-lea (producții, exporturi, populație) variază între surse, pentru că statisticile vremii erau incomplete. Când le folosești la un referat, citează mereu sursa exactă și anul la care se referă.

Răscoala din 1907 și problema țărănească

Răscoala din 1907 a fost cea mai mare revoltă țărănească din istoria modernă a României și a arătat limitele modernizării. A început în februarie 1907 în nordul Moldovei, în satul Flămânzi, și s-a extins în martie în aproape toată țara, mai ales în Muntenia și Oltenia.

Guvernul liberal a reprimat-o cu armata, iar numărul victimelor rămâne și azi disputat. După răscoală s-au adoptat câteva legi care au atenuat abuzurile din contractele agricole, dar reforma agrară profundă a venit abia după Primul Război Mondial. Cauzele și consecințele sunt explicate în articolul despre răscoala din 1907.

Românii din afara Vechiului Regat și sfârșitul epocii

Până în 1914, o parte importantă a românilor trăia în afara statului român, iar epoca se încheie cu războaiele balcanice, neutralitatea din 1914 și moartea lui Carol I.

Transilvania, Bucovina și Basarabia

În aceeași perioadă, românii din Transilvania, Banat, Bucovina și Basarabia au trăit în alte state, cu alte probleme politice. După compromisul austro-ungar din 1867, Transilvania a fost încorporată în partea maghiară a monarhiei dualiste, iar politica de maghiarizare a crescut.

Momente importante pentru românii transilvăneni:

1. Înființarea ASTRA (Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), în 1861, la Sibiu.
2. Formarea Partidului Național Român din Transilvania, în 1881.
3. Memorandumul din 1892, trimis împăratului Franz Joseph, și procesul memorandiștilor din 1894.

În Basarabia, stăpânirea rusă a dus la rusificarea administrației și a bisericii, iar în Bucovina românii au conviețuit într-o provincie multietnică a Austriei. Aceste realități vor conta decisiv în 1918, cum se vede în articolul despre Marea Unire pe provincii.

Războaiele balcanice și anul 1914

Epoca modernă se încheie cu intrarea Europei în Primul Război Mondial și cu moartea regelui Carol I, în toamna lui 1914. Cu un an înainte, România participase la al Doilea Război Balcanic, iar prin Pacea de la București din 1913 primise sudul Dobrogei, numit Cadrilater.

În vara lui 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia a hotărât neutralitatea, deși regele ar fi preferat intrarea în război alături de Puterile Centrale, cu care România avea un tratat secret din 1883. Carol I a murit la Castelul Peleș, iar tronul a trecut nepotului său, Ferdinand. Ce a urmat este prezentat în ghidul despre România în secolul XX.

Cronologia esențială pe scurt

Dacă vrei să reții un singur lucru, reține ordinea: de la autonomie sub suzeranitate otomană la regat independent, prin revoluție, unire, reforme și război.

Rezultatul acestui secol a fost un stat cu instituții moderne, dar cu o problemă agrară nerezolvată și cu o mare parte a românilor încă în afara granițelor. Pentru contextul european al ideilor de libertate și națiune, merită citită și explicația Revoluției franceze, care a influențat direct generația pașoptistă.

Pe scurt, de reținut:

• 1821 deschide epoca și aduce înapoi domnii pământeni;
• 1848 formulează programul, 1859 face primul pas spre statul unitar;
• Cuza construiește instituțiile, Carol I și Constituția din 1866 le stabilizează;
• independența vine pe câmpul de luptă în 1877 și este recunoscută în 1878;
• satul rămâne marea problemă nerezolvată, cum arată răscoala din 1907.