Carol I și Constituția din 1866: monarhia constituțională

Carol I a fost primul rege al României, venit din familia germană Hohenzollern-Sigmaringen, care a domnit din 1866 până în 1914, mai întâi ca domnitor, apoi, din 1881, ca rege. Odată cu venirea lui, România a adoptat Constituția din 1866, inspirată din constituția Belgiei, care a stabilit o monarhie constituțională: regele domnea, dar guverna prin miniștri responsabili în fața parlamentului, iar drepturile cetățenilor erau garantate de legea fundamentală.

În articol afli de ce românii au ales un prinț străin, cum a ajuns Carol în țară, ce prevedea concret Constituția, cum funcționa viața politică a epocii și ce bilanț a lăsat cea mai lungă domnie din istoria României. Pentru contextul general, vezi ghidul epocii moderne a României.

De ce un prinț străin

Ideea prințului străin a apărut din dorința de a pune capăt luptelor dintre familiile boierești pentru tron și de a câștiga sprijinul marilor puteri pentru statul unit. Ea fusese cerută oficial încă din 1857, de Adunările ad-hoc, așa cum se arată în articolul despre Unirea Principatelor.

Argumentele de atunci erau:

• un prinț dintr-o dinastie europeană nu ar fi aparținut niciunei facțiuni interne;
• domnia ereditară ar fi oprit luptele pentru tron de la fiecare succesiune;
• legăturile de familie ale prințului ar fi adus sprijin diplomatic;
• unirea, recunoscută de Poartă doar pe durata domniei lui Cuza, ar fi devenit definitivă.

După abdicarea lui Cuza, în februarie 1866, locotenența domnească a oferit tronul mai întâi lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, care a refuzat. A doua alegere a fost Carol (Karl) de Hohenzollern-Sigmaringen.

Cine era Carol de Hohenzollern-Sigmaringen

Carol, născut în 1839, era al doilea fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, dintr-o ramură catolică a familiei care conducea Prusia. Era ofițer în armata prusacă și avea legături de rudenie atât cu regele Prusiei, cât și cu familia lui Napoleon al III-lea.

Călătoria spre România

Puterile europene nu erau de acord cu alegerea lui, iar Austria și Prusia erau atunci în pragul războiului. De aceea, Carol a călătorit incognito, cu un pașaport pe alt nume, pe Dunăre. A intrat în țară la Turnu Severin, în mai 1866, și a depus jurământul la București, pe 10 mai 1866 (stil vechi). Alegerea lui fusese confirmată anterior printr-un plebiscit.

Ziua de 10 mai a devenit apoi ziua națională a României până în 1947, pentru că a adunat trei momente: venirea lui Carol (1866), proclamarea independenței (1877, ziua sancționării de către domnitor) și încoronarea ca rege (1881).

Constituția din 1866: ce prevedea

Constituția din 1866 a fost prima constituție internă a României, elaborată și votată de o adunare românească, fără aprobarea puterilor străine. A fost adoptată în iulie 1866 și a rămas în vigoare, cu modificări, până în 1923.

Principiile de bază

1. Suveranitatea națională: toate puterile statului emană de la națiune.
2. Separarea puterilor: legislativă, executivă și judecătorească.
3. Monarhia ereditară, în linie masculină, în familia lui Carol.
4. Responsabilitatea ministerială: actele regelui erau valabile doar cu semnătura unui ministru, care răspundea pentru ele.
5. Drepturi și libertăți: libertatea presei, a întrunirilor, a conștiinței, inviolabilitatea domiciliului și a proprietății.

Cum erau împărțite puterile

Votul cenzitar

Votul era cenzitar, adică dreptul de a alege depindea de avere și de nivelul de instrucție. Alegătorii erau împărțiți în colegii: cei bogați votau direct, iar majoritatea țăranilor votau indirect, prin delegați. În practică, o minoritate restrânsă decidea componența parlamentului.

Important: Constituția din 1866 era modernă pentru vremea ei, dar nu democratică în sensul de azi. Votul universal masculin a fost promis abia în 1917 și aplicat după Primul Război Mondial, iar femeile au primit drept de vot general mult mai târziu.

Articolul 7 și problema naturalizării

Articolul 7 prevedea că doar străinii de religie creștină pot deveni cetățeni români. Prevederea afecta mai ales evreii din Moldova. Congresul de la Berlin din 1878 a condiționat recunoașterea independenței de modificarea acestui articol, iar în 1879 constituția a fost revizuită, deși naturalizarea a rămas o procedură individuală, votată de parlament, foarte restrictivă în practică.

Revizuirile Constituției în timpul lui Carol I

Constituția din 1866 a fost modificată de mai multe ori, de fiecare dată printr-o procedură specială, cu adunări de revizuire alese anume. Cele mai importante modificări au fost:

1. 1879: revizuirea articolului 7, cerută de Congresul de la Berlin.
2. 1884: reducerea numărului de colegii electorale pentru Adunarea Deputaților de la patru la trei, ceea ce a lărgit ușor corpul electoral, și consacrarea titlului de rege.
3. 1917: în plin război, la Iași, s-a modificat legea fundamentală pentru a permite exproprierea și votul universal, promisiuni făcute soldaților țărani.

Aceste revizuiri arată că sistemul era capabil să se schimbe, dar lent și numai sub presiunea unor evenimente mari: un tratat internațional, o criză politică sau războiul.

Sfat: Când compari constituțiile României, folosește aceleași patru criterii: cine e suveran, cum se separă puterile, cine votează și ce drepturi sunt garantate. Vei vedea clar evoluția de la 1866 la Constituția din 1923, prezentată în articolul despre România interbelică.

Cum funcționa viața politică: partidele și rotativa

În timpul lui Carol I, viața politică s-a organizat în jurul a două mari partide, care se succedau la guvernare printr-un mecanism numit rotativa guvernamentală. În primii ani ai domniei, instabilitatea era foarte mare, cu guverne care cădeau după câteva luni.

Cele două partide

Mecanismul rotativei

Rotativa funcționa în câțiva pași:

1. Când guvernul în funcție intra în criză, regele chema la guvernare partidul din opoziție.
2. Noul guvern dizolva parlamentul și organiza alegeri.
3. Guvernul care organiza alegerile le câștiga aproape întotdeauna, cu ajutorul administrației.
4. După câțiva ani, ciclul se repeta.

Sistemul a adus stabilitate, dar a făcut ca regele să fie arbitrul real al vieții politice, iar alegerile să confirme, de regulă, alegerea făcută la Palat.

Etapele domniei lui Carol I

Domnia lui Carol a durat 48 de ani și poate fi împărțită în câteva etape clare. Fiecare are evenimentele ei definitorii.

Independența și Regatul

Momentul cel mai important al domniei a fost Războiul de Independență din 1877–1878. Carol a comandat personal trupele româno-ruse în asediul Plevnei. Detaliile sunt în articolul despre Războiul de Independență. În martie 1881 România a fost proclamată regat, iar în mai 1881 Carol a fost încoronat cu Coroana de oțel, făcută din metalul unui tun capturat la Plevna.

Politica externă

În 1883, România a semnat un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria, la care a aderat Germania. Tratatul a fost cunoscut doar de rege și de câțiva oameni politici. Opinia publică era însă tot mai ostilă Austro-Ungariei, din cauza situației românilor din Transilvania. Rădăcinile vechi ale acestei situații, de la sistemul stărilor privilegiate încoace, sunt explicate în articolul despre Transilvania medievală.

Familia regală, Peleșul și viața de la Curte

În 1869, Carol s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied, care a devenit cunoscută ca scriitoare sub pseudonimul Carmen Sylva. Singurul lor copil, principesa Maria, a murit în 1874, la vârsta de trei ani și jumătate.

Pentru că nu avea urmași, succesiunea a fost stabilită în favoarea nepotului său, Ferdinand, care a venit în România în 1889 și s-a căsătorit în 1893 cu Maria de Edinburgh, viitoarea regină Maria.

Reședința de vară a familiei regale a fost Castelul Peleș de la Sinaia, construit la inițiativa lui Carol, începând din 1873. Istoria castelului e prezentată în articolul despre Castelul Peleș.

Sfârșitul domniei: Consiliul de Coroană din 1914

Domnia lui Carol s-a încheiat cu o înfrângere politică personală: în vara lui 1914, Consiliul de Coroană de la Sinaia a respins intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Regele ar fi dorit respectarea tratatului din 1883, dar majoritatea oamenilor politici prezenți au susținut neutralitatea.

Carol I a murit câteva săptămâni mai târziu, în toamna lui 1914, la Peleș. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde a fost ridicată noua necropolă regală. Tronul a trecut la Ferdinand, sub care România a intrat în război în 1916, împotriva Austro-Ungariei.

Ideile principale despre Carol I și Constituția din 1866

Carol I și Constituția din 1866 au dat României stabilitatea instituțională de care avea nevoie după domnia lui Cuza: o dinastie ereditară, un regim parlamentar și un set de drepturi garantate. Limitele sistemului erau votul cenzitar și controlul alegerilor de către guvern.

De reținut:

• Carol a depus jurământul la 10 mai 1866 și a domnit până în 1914;
• Constituția din iulie 1866 s-a inspirat din cea belgiană din 1831;
• regimul era monarhie constituțională, cu vot cenzitar pe colegii;
• viața politică a fost dominată de liberali și conservatori, prin rotativă;
• România a obținut independența (1878) și a devenit regat (1881) în timpul domniei lui.