Școala Ardeleană: Supplex Libellus Valachorum și ideile ei

Școala Ardeleană a fost mișcarea unor cărturari români din Transilvania, aproape toți preoți greco-catolici școliți la Roma și Viena, care au susținut, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul celui de-al XIX-lea, originea romană a poporului român, continuitatea lui în Dacia și dreptul românilor la egalitate politică. Reprezentanții ei cei mai cunoscuți sunt Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu, iar actul politic cel mai important este petiția Supplex Libellus Valachorum, din 1791.

Un singur fir leagă toate aceste lucrări: ideea că limba și istoria arată drepturile unui popor. Pentru imaginea mai largă a secolului, merită să ai la îndemână ghidul epocii moderne a României.

În ce context a apărut Școala Ardeleană?

Școala Ardeleană a apărut într-o Transilvanie în care românii formau majoritatea populației, dar nu aveau recunoaștere politică. Sistemul politic se baza pe Unio Trium Nationum, o alianță a trei „națiuni” privilegiate: nobilimea maghiară, sașii și secuii. Românii, în mare parte țărani și ortodocși, nu erau considerați națiune politică, iar religia lor era doar tolerată.

La 1700 o parte a clerului ortodox din Transilvania a acceptat unirea cu Biserica Romei, formând Biserica Greco-Catolică. Această alegere a deschis calea spre școli la Roma și Viena pentru tineri români, iar centrul vieții culturale a devenit Blajul. Reformele împăratului Iosif al II-lea, mai ales edictul de toleranță din 1781, au creat un climat mai favorabil.

Un episod care a marcat epoca a fost răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, reprimată cu cruzime. Ea a arătat tensiunea socială a Transilvaniei, iar intelectualii români au înțeles că sunt nevoie de argumente pentru a discuta cu autoritățile.

Cine au fost reprezentanții Școlii Ardelene?

Reprezentanții principali ai Școlii Ardelene au fost patru cărturari, fiecare cu o contribuție diferită: istorie, filologie, teologie și literatură. Fiecare a lăsat lucrări care au circulat mult timp după moartea autorilor.

Samuil Micu și Gheorghe Șincai au alcătuit împreună o gramatică, tipărită în latină în 1780 sub titlul Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, în care limba română era dovedită ca limbă de origine latină. Era un instrument de argumentare, nu doar un text pentru școală.

Ce a cerut Supplex Libellus Valachorum?

Supplex Libellus Valachorum a cerut recunoașterea românilor ca națiune egală cu celelalte din Transilvania, adică drepturi politice, cu reprezentare în Dietă și acces la funcții. A fost o petiție adresată în 1791 împăratului Leopold al II-lea, redactată în latină, inițiată de episcopii Ioan Bob (greco-catolic) și Gherasim Adamovici (ortodox) și susținută de cărturarii Școlii Ardelene.

Principalele cereri:

1. Înlăturarea din acte a termenilor care îi arătau pe români drept „tolerați” sau „admiși”, adică fără drepturi proprii.
2. Reprezentarea românilor în Dieta Transilvaniei și în organele administrative, în raport cu numărul lor.
3. Acces la funcții publice, pe baza meritelor, nu a apartenenței etnice sau religioase.
4. Recunoașterea clerului român, ortodox și greco-catolic, în aceleași condiții ca al celorlalte confesiuni recunoscute.

Argumentul era istoric: românii sunt descendenții coloniștilor romani din Dacia și locuiesc acolo de mai multă vreme decât celelalte popoare. Este, deci, un document în care se leagă istoria de drept.

Care a fost soarta petiției din 1791?

Petiția nu a fost acceptată: împăratul a trimis-o spre analiză Dietei Transilvaniei, care a respins cererile. Nobilimea maghiară, sașii și secuii nu voiau să împartă privilegiile cu o populație mai numeroasă. Răspunsul politic a fost, practic, negativ.

Totuși, textul a avut un efect de durată. A rămas un model de revendicare și a fost citat de generațiile următoare. Memoria lui s-a transmis prin activitatea intelectuală, iar în 1848 cererile formulate de românii din Transilvania, la Blaj, au avut un obiectiv asemănător. Detalii despre acel moment găsești în articolul despre revoluția de la 1848.

Ce susțineau latiniștii despre originea românilor?

Latiniștii susțineau că românii sunt urmașii romanilor veniți în Dacia după cucerirea lui Traian și că această origine pură, latină, dovedește vechimea și nobilimea poporului. Ei se sprijineau pe asemănarea dintre română și latină, pe izvoarele antice și pe tradiția cronicarilor.

Argumentele lor au fost, în anumite puncte, exagerate. De exemplu, tendința de a „curăța” limba de elementele slave și de a o apropia de latină, ceea ce a dus la forme artificiale în ortografia și în vocabularul unor lucrări. Cercetarea modernă arată că româna are o bază latină evidentă, dar și influențe slave, grecești, turcești și maghiare.

Pentru cadrul mai larg al problemei, poți citi etnogeneza românilor și organizarea Daciei romane, unde sunt explicate ce se știe și ce rămâne discutat.

Ce lasă Școala Ardeleană moștenire culturii românești?

Școala Ardeleană a lăsat o teorie a continuității, o gramatică, istorii ale românilor, dicționare și o tradiție a școlii în limba română, la Blaj și în alte centre. Mai mult, a pus bazele ideii moderne de națiune românească, bazată pe limbă, istorie și drepturi.

Ea a influențat și mișcările din Principate. Intelectualii de acolo, în special generația pașoptistă, au preluat accentul pus pe originea latină și pe limbă ca element de unitate. Transilvania medievală și relațiile dintre stările ei sunt explicate în articolul despre Transilvania medievală, util pentru a înțelege de ce românii nu erau recunoscuți ca stare politică.