Cuprins 10 secțiuni
Războiul de Independență a fost participarea României, în 1877–1878, la războiul ruso-turc, prin care țara a rupt legătura de suzeranitate cu Imperiul Otoman. Independența a fost proclamată în parlament la 9 mai 1877 (stil vechi), armata română a luptat la sud de Dunăre, mai ales la Plevna, iar Congresul de la Berlin din 1878 a recunoscut-o internațional, cu condiții. România a primit Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar a fost obligată să cedeze Rusiei sudul Basarabiei.
Mai jos găsești contextul, etapele diplomatice și militare, principalele bătălii și urmările păcii. Locul acestui război în istoria întregului secol este explicat în ghidul epocii moderne a României.
Contextul: criza orientală din 1875–1876
Războiul a fost parte a „crizei orientale”, adică a seriei de revolte ale popoarelor creștine din Balcani împotriva stăpânirii otomane, urmate de intervenția Rusiei. În 1875 s-au răsculat Herțegovina și Bosnia, în 1876 a izbucnit răscoala bulgarilor, reprimată foarte dur, iar Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman.
România se afla într-o poziție delicată:
- era încă sub suzeranitatea Porții, deși avea de fapt autonomie largă;
- teritoriul ei era drumul obligatoriu al armatei ruse spre Balcani;
- garanția colectivă a marilor puteri, stabilită în 1856, nu o mai proteja eficient;
- noua constituție a Imperiului Otoman, din decembrie 1876, trata România ca pe o „provincie privilegiată”, ceea ce a fost resimțit ca o umilință.
Guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu, cu Mihail Kogălniceanu la Externe din aprilie 1877, a tras de aici o lecție clară: independența nu putea veni decât prin participare activă la conflict.
Convenția româno-rusă din aprilie 1877
Convenția româno-rusă, semnată la București la 4 aprilie 1877 (stil vechi), permitea trecerea armatei ruse prin România spre Dunăre. În schimb, Rusia se obliga să respecte drepturile politice ale statului român și să mențină integritatea lui teritorială.
Principalele prevederi:
- Trupele ruse puteau traversa teritoriul român pe trasee stabilite.
- Cheltuielile armatei ruse erau suportate de partea rusă.
- Rusia garanta integritatea teritorială a României.
- Autoritățile românești își păstrau administrația în toate localitățile.
La câteva zile după semnare, Rusia a declarat război Imperiului Otoman, iar trupele ei au intrat în România. Artileria otomană de pe malul drept al Dunării a bombardat orașe românești precum Calafat și Brăila, iar artileria română a răspuns. Starea de război devenise un fapt.
Proclamarea independenței: 9 mai 1877
Independența a fost proclamată în Adunarea Deputaților la 9 mai 1877 (stil vechi), în urma unei interpelări la care a răspuns ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. Discursul lui a rămas celebru prin formula: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare.”
Adunarea și apoi Senatul au votat moțiuni care constatau ruperea legăturilor cu Poarta, iar a doua zi, la 10 mai, domnitorul Carol a sancționat hotărârea. Tributul care trebuia plătit Porții a fost redirecționat către nevoile armatei.
Important: Proclamarea din 1877 a fost un act unilateral. Independența a devenit realitate juridică abia după recunoașterea ei internațională, la Congresul de la Berlin, și după ce marile puteri au stabilit relații diplomatice cu România ca stat suveran.
Felul în care se lega acest act de Constituția din 1866 și de rolul domnitorului este explicat în articolul despre Carol I și monarhia constituțională.
Plevna: de ce a cerut Rusia ajutorul armatei române
Armata română a intrat în luptă la sud de Dunăre pentru că ofensiva rusă s-a blocat la Plevna, o cetate din nordul Bulgariei apărată de trupele lui Osman Pașa. La început, Rusia nu dorise ca armata română să participe direct la operațiuni, pentru a nu-i datora apoi nimic.
După ce trupele ruse au trecut Dunărea, în iunie 1877, și au fost respinse în mai multe atacuri asupra Plevnei, situația s-a schimbat. Marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse, i-a trimis domnitorului Carol o telegramă prin care cerea sprijinul armatei române. Carol a acceptat, cu condiția ca armata română să-și păstreze comanda proprie.
Comanda trupelor de la Plevna
Carol a primit comanda trupelor aliate româno-ruse din fața Plevnei, cu un general rus drept șef de stat-major. Armata română a trecut Dunărea în august 1877, în zona Corabia, pe un pod de vase.
| Data (stil vechi, aproximativ) | Momentul |
|---|---|
| 4 aprilie 1877 | convenția româno-rusă |
| 9–10 mai 1877 | proclamarea și sancționarea independenței |
| iulie 1877 | atacuri rusești eșuate la Plevna; cererea de ajutor |
| august 1877 | armata română trece Dunărea |
| 30 august 1877 | asaltul general asupra Plevnei; cucerirea redutei Grivița 1 |
| noiembrie 1877 | cucerirea Rahovei |
| 28 noiembrie 1877 | capitularea Plevnei |
| ianuarie 1878 | lupta de la Smârdan; asediul Vidinului; armistițiul |
Sfat: Pentru a ține minte ordinea bătăliilor, gândește-te la un drum spre vest prin nordul Bulgariei: întâi Plevna și Grivița, apoi Rahova, pe Dunăre, apoi Smârdan și Vidin, în fața Calafatului. Harta te ajută mai mult decât lista de date.
Bătăliile principale ale armatei române
Armata română a avut contribuții decisive în câteva lupte care au rămas în memoria colectivă, iar cea mai cunoscută este cucerirea redutei Grivița. Bătăliile au fost grele, cu pierderi mari, iar soldații au luptat adesea în noroi și frig, cu echipament insuficient.
Grivița
În asaltul general din 30 august 1877 (stil vechi), trupele române au cucerit reduta Grivița 1, după mai multe atacuri respinse. A fost primul mare succes al armatei române. Atacurile asupra celei de-a doua redute au eșuat, iar Plevna a rezistat.
Asediul Plevnei și capitularea lui Osman Pașa
După eșecul asalturilor, aliații au trecut la asediu: au înconjurat Plevna și au tăiat aprovizionarea. La sfârșitul lui noiembrie 1877, Osman Pașa a încercat să spargă încercuirea, a fost rănit și a capitulat. Tradiția spune că a predat sabia unui ofițer român, colonelul Mihail Cerchez, iar episodul a devenit unul dintre simbolurile războiului.
Rahova, Smârdan și Vidin
- Rahova: cetate pe Dunăre, cucerită de trupele române în noiembrie 1877, după lupte grele.
- Smârdan: localitate în apropierea Vidinului, atacată și cucerită în ianuarie 1878.
- Vidin: cetate puternică, asediată de armata română până la armistițiu; garnizoana otomană a predat-o după încheierea luptelor.
Pictorul Nicolae Grigorescu a însoțit armata pe front și a realizat schițe care au stat la baza unor tablouri celebre, precum „Atacul de la Smârdan”. Vasile Alecsandri a scris ciclul de poezii „Ostașii noștri”, cu personaje ca „Peneș Curcanul”, iar „curcani” a devenit porecla dorobanților, după penele de la căciulă.
Frontul de acasă: cum a susținut societatea războiul
Războiul a fost susținut prin donații, prin muncă voluntară și prin efortul satelor care au dat soldați, căruțe și hrană. Statul avea resurse financiare limitate, iar o parte din cheltuieli au fost acoperite prin subscripții publice.
Câteva aspecte ale frontului intern:
- Societatea de Cruce Roșie, înființată în România în 1876, și alte asociații au organizat ambulanțe și spitale;
- doamna Elisabeta, soția lui Carol, s-a implicat în îngrijirea răniților;
- au fost strânse donații în bani, alimente, haine și materiale sanitare;
- români din Transilvania și Bucovina au trimis ajutoare și voluntari.
Numărul exact al morților și răniților diferă între surse, dar pierderile au fost mari în raport cu efectivele unei armate mici, formate în mare parte din țărani.
Pacea: de la San Stefano la Congresul de la Berlin
Pacea a fost stabilită în două etape: preliminar, prin tratatul ruso-turc de la San Stefano, și definitiv, la Congresul de la Berlin, din iunie–iulie 1878. România nu a fost acceptată ca parte la negocieri, deși luptase.
Tratatul de la San Stefano
Tratatul de la San Stefano, semnat la începutul lui martie 1878 (stil nou), recunoștea independența României, dar prevedea că Rusia va lua sudul Basarabiei, oferind României în schimb Dobrogea. Marile puteri, îngrijorate de creșterea influenței ruse în Balcani, au cerut revizuirea tratatului.
Hotărârile Congresului de la Berlin
La Berlin, delegații români, Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu, au fost doar ascultați, fără drept de vot. Hotărârile care priveau România au fost:
| Prevedere | Efectul pentru România |
|---|---|
| Recunoașterea independenței | condiționată de modificarea articolului 7 din Constituție |
| Dobrogea, Delta Dunării, Insula Șerpilor | intră în componența României |
| Sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail) | trece la Rusia |
| Relațiile diplomatice | stabilite treptat, în anii următori |
Recunoașterea deplină a venit eșalonat: Italia în 1879, iar Germania, Franța și Marea Britanie la începutul lui 1880, după modificarea constituției. Germania a legat recunoașterea și de rezolvarea afacerii căilor ferate construite de consorțiul Strousberg, răscumpărate apoi de statul român.
Urmările războiului
Războiul a transformat România dintr-un principat autonom într-un stat suveran, cu ieșire la Marea Neagră și cu un prestigiu nou în Europa de Sud-Est. Pierderea sudului Basarabiei a fost însă resimțită ca o nedreptate, mai ales că Rusia garantase integritatea teritorială prin convenția din 1877.
Urmările principale:
- Independența, recunoscută internațional, deschide drumul spre proclamarea Regatului, în 1881.
- Dobrogea devine provincie românească; portul Constanța devine principala ieșire la mare. Antichitatea acestei provincii, cu orașe ca Tomis și Callatis, este prezentată în articolul despre coloniile grecești din Dobrogea.
- Armata capătă experiență și prestigiu, iar politica de înzestrare continuă.
- Relațiile cu Rusia se răcesc, iar România se apropie de Puterile Centrale, prin tratatul secret din 1883.
- Memoria războiului devine parte a identității naționale: monumente, nume de străzi (Grivița, Plevnei, Smârdan) și sărbători.
Pentru comparație cu participarea României la războiul mondial din 1916–1918, vezi articolul despre România în Primul Război Mondial.
Recapitulare: drumul spre independență
Independența României nu a fost un dar al marilor puteri, ci rezultatul combinării diplomației cu efortul militar. Convenția cu Rusia a pus țara în război, proclamarea din 9 mai a fixat obiectivul, iar luptele de la Plevna, Rahova și Smârdan au dat argumentele pentru recunoaștere.
De reținut:
- convenția româno-rusă, 4 aprilie 1877;
- proclamarea independenței, 9 mai 1877, sancționată pe 10 mai;
- Grivița 1, cucerită la 30 august 1877; Plevna capitulează la 28 noiembrie 1877;
- Congresul de la Berlin, 1878: independență recunoscută, Dobrogea câștigată, sudul Basarabiei pierdut;
- recunoașterea deplină de către marile puteri, 1879–1880.
Războiul a fost posibil și pentru că statul român avea deja instituții comune de aproape două decenii; drumul spre ele începe cu Unirea Principatelor din 1859.
Întrebări frecvente
Când și-a proclamat România independența?
La 9 mai 1877 (stil vechi), în Adunarea Deputaților, prin discursul lui Mihail Kogălniceanu. Domnitorul Carol a sancționat actul pe 10 mai.
De ce a intrat armata română în luptă la Plevna?
Pentru că armata rusă a fost respinsă de mai multe ori la Plevna și a cerut ajutor. Carol a acceptat, cu condiția ca armata română să-și păstreze comanda proprie, și a primit comanda trupelor aliate din fața cetății.
Ce a câștigat și ce a pierdut România la Congresul de la Berlin?
A câștigat recunoașterea independenței, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. A pierdut sudul Basarabiei, cu județele Cahul, Bolgrad și Ismail, care au trecut la Rusia.
Cine a predat Plevna?
Osman Pașa, comandantul otoman, după o încercare eșuată de a sparge încercuirea, la sfârșitul lui noiembrie 1877. Tradiția spune că sabia lui a fost predată colonelului român Mihail Cerchez.
De ce se sărbătorește 10 mai?
Pentru că la 10 mai au avut loc trei momente: venirea lui Carol în 1866, sancționarea independenței în 1877 și încoronarea din 1881. A fost ziua națională până în 1947.
