Marea Unire din 1918: Basarabia, Bucovina, Transilvania

Marea Unire din 1918 a fost procesul prin care Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul s-au unit cu Regatul României, formând statul numit în epocă România Mare. Cel mai important lucru de înțeles este că unirea nu s-a produs printr-o singură adunare, ci prin trei hotărâri separate, luate în contexte diferite, între martie și decembrie 1918.

Fiecare provincie avea altă istorie, alți vecini și alte probleme. Basarabia ieșea din Imperiul Rus prăbușit de revoluție, Bucovina și Transilvania din Austro-Ungaria aflată în dezintegrare. Mai jos le iei pe rând, apoi vezi cum au fost recunoscute internațional și ce a urmat.

Contextul: de ce a fost posibilă unirea în 1918

Unirea a devenit posibilă pentru că, în 1917–1918, s-au prăbușit simultan cele două imperii care stăpâneau provinciile locuite de români: Imperiul Rus și Austro-Ungaria. În același timp, principiul autodeterminării popoarelor, adică dreptul unei națiuni de a-și hotărî singură apartenența statală, devenise un argument central în dezbaterile internaționale de la sfârșitul războiului.

Pentru România, contextul militar era paradoxal: în primăvara lui 1918 țara semnase o pace separată cu Puterile Centrale, iar în toamnă acestea pierdeau războiul. Detaliile acestui drum le găsești în România în Primul Război Mondial: etape și urmări.

Basarabia: prima provincie unită

Basarabia a fost prima provincie care a votat unirea cu România, pe 27 martie/9 aprilie 1918, prin hotărârea Sfatului Țării, adunarea reprezentativă de la Chișinău. Teritoriul dintre Prut și Nistru fusese anexat de Imperiul Rus în 1812, prin Tratatul de la București.

De la autonomie la unire

După revoluția din februarie 1917 din Rusia, la Chișinău s-a dezvoltat o mișcare națională moldovenească, cu propriul partid și cu un congres al militarilor moldoveni care a decis, în toamna lui 1917, formarea Sfatului Țării. Etapele au fost:

1. noiembrie 1917: Sfatul Țării se întrunește, sub președinția lui Ion Inculeț;
2. 2/15 decembrie 1917: este proclamată Republica Democratică Moldovenească, încă în cadrul unei viitoare federații ruse;
3. ianuarie 1918: armata română intră în Basarabia, în contextul dezordinii provocate de destrămarea armatei ruse, la solicitarea unor lideri locali (gest contestat de alte grupuri politice ale vremii);
4. 24 ianuarie/6 februarie 1918: republica își proclamă independența;
5. 27 martie/9 aprilie 1918: Sfatul Țării votează unirea cu România.

La vot, majoritatea deputaților prezenți a fost pentru unire, câțiva au votat împotrivă, iar un număr însemnat s-a abținut, mai ales reprezentanți ai minorităților. Unirea a fost votată inițial cu condiții, printre care autonomia provinciei și o reformă agrară. La sfârșitul lui noiembrie 1918, Sfatul Țării a renunțat la aceste condiții, iar unirea a devenit necondiționată.

Important: Unirea Basarabiei a avut loc când România era încă sub presiunea Puterilor Centrale și înaintea încheierii păcii de la București. Acesta este unul dintre motivele pentru care recunoașterea ei internațională a fost cea mai dificilă.

Bucovina: unirea din noiembrie 1918

Bucovina a votat unirea necondiționată cu România pe 15/28 noiembrie 1918, la Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți. Provincia, partea de nord a vechii Moldove, fusese anexată de Habsburgi în 1775.

În toamna lui 1918, când împăratul Carol I al Austriei a propus transformarea imperiului într-o federație de popoare, românii din Bucovina s-au organizat rapid:

• pe 14/27 octombrie 1918, o Adunare Constituantă de la Cernăuți a creat un Consiliu Național Român, condus de Iancu Flondor;
• consiliul ucrainean din provincie revendica nordul Bucovinei și a preluat controlul unei părți din Cernăuți;
• la cererea Consiliului Național Român, trupe române au intrat în provincie și au ajuns la Cernăuți în prima jumătate a lui noiembrie;
• pe 15/28 noiembrie, Congresul General a votat unirea „necondiționată și pentru vecie” cu Regatul României.

Hotărârea a fost susținută și de reprezentanți ai comunităților germană și poloneză, în timp ce o mare parte a reprezentanților ucraineni nu a participat. Istoricul Ion Nistor a avut un rol important în redactarea documentelor și în argumentarea istorică a unirii.

Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul

Unirea Transilvaniei, a Banatului, Crișanei și Maramureșului a fost proclamată pe 1 decembrie 1918, la Adunarea Națională de la Alba Iulia, cea mai mare adunare politică a românilor din acea epocă. Ea a încheiat un efort de organizare politică început încă din secolul al XIX-lea, prin Partidul Național Român.

Drumul spre Alba Iulia

În octombrie 1918, conducătorii români din Transilvania au acționat în câțiva pași:

1. 12 octombrie 1918: Comitetul Executiv al Partidului Național Român adoptă la Oradea o declarație privind dreptul națiunii române de a decide singură;
2. 18 octombrie 1918: Alexandru Vaida-Voevod citește declarația în Parlamentul de la Budapesta;
3. sfârșitul lui octombrie 1918: se formează Consiliul Național Român Central, cu sediul mutat apoi la Arad;
4. 13–14 noiembrie 1918: negocierile de la Arad cu guvernul ungar eșuează; Iuliu Maniu cere „separarea totală” de Ungaria;
5. convocarea adunării de la Alba Iulia, cu delegați aleși în toate circumscripțiile.

Ce s-a hotărât la 1 decembrie

La Alba Iulia s-au reunit peste o mie de delegați oficiali, iar în jurul cetății s-a strâns o mulțime de oameni veniți din toată provincia. Rezoluția, citită de Vasile Goldiș, proclama unirea românilor din aceste teritorii cu România și cuprindea un program de principii:

• autonomie provizorie până la întrunirea unei Constituante a întregii țări;
• libertate națională deplină pentru popoarele conlocuitoare, cu învățământ, administrație și justiție în limba proprie;
• egalitate și libertate confesională pentru toate cultele;
• vot universal, secret și direct;
• reformă agrară radicală și drepturi pentru muncitori.

Adunarea a ales un Mare Sfat Național, prezidat de Gheorghe Pop de Băsești, care a numit un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu. Pe 14 decembrie 1918, o delegație din care făceau parte Vaida-Voevod, Goldiș, episcopul Miron Cristea și episcopul Iuliu Hossu a prezentat regelui Ferdinand actul unirii, iar acesta a fost ratificat prin decret-lege.

Reacțiile celorlalte comunități

Atitudinea minorităților a fost diferită. Sașii transilvăneni au aderat la unire la adunarea de la Mediaș din ianuarie 1919, iar o parte a șvabilor din Banat a făcut același lucru mai târziu, în 1919. Reprezentanții maghiarilor au organizat la Cluj, în decembrie 1918, o adunare care s-a pronunțat pentru rămânerea în Ungaria. Situația s-a decis în final prin conflictul din 1919 și prin tratatele de pace.

Comparație: trei uniri, trei contexte

Cele trei hotărâri au în comun ideea autodeterminării, dar diferă prin context, prin forul care a votat și prin condițiile puse. Tabelul de mai jos te ajută să le deosebești rapid.

Sfat: La examen, nu spune „Marea Unire a avut loc la 1 decembrie 1918” fără nuanțe. Formularea corectă: 1 decembrie 1918 este data unirii Transilvaniei, care a încheiat procesul început în martie cu Basarabia și continuat în noiembrie cu Bucovina.

Recunoașterea internațională

Unirile votate în 1918 au devenit granițe recunoscute abia prin tratatele Conferinței de pace de la Paris, din 1919–1920. Delegația României, condusă de Ion I. C. Brătianu și apoi de alți oameni politici, a negociat dificil, mai ales în privința Banatului, revendicat și de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

• Bucovina a fost recunoscută prin Tratatul de la Saint-Germain, cu Austria (1919);
• Transilvania, Crișana, Maramureșul și partea estică a Banatului prin Tratatul de la Trianon, cu Ungaria (4 iunie 1920);
• Banatul a fost împărțit între România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor;
• Basarabia prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920, semnat de Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia; URSS nu a recunoscut niciodată această unire.

Ultimul punct explică de ce Basarabia a rămas o problemă deschisă în relațiile româno-sovietice și de ce a fost prima provincie pierdută în 1940.

Ce a urmat după unire

După unire, noul stat a trebuit să integreze provincii cu sisteme juridice, administrative și economice diferite. Parlamentul ales în 1919 a ratificat prin legi unirile, iar regele Ferdinand și regina Maria au fost încoronați la Alba Iulia, în 1922, într-o catedrală construită special.

România a ajuns la aproximativ 295.000 km² și la circa 18 milioane de locuitori, dintre care aproape trei zecimi aparțineau minorităților. Integrarea a ridicat probleme reale: tensiuni între elitele regionale și centrul de la București, nemulțumiri legate de centralizare, dificultatea de a respecta toate angajamentele de la Alba Iulia. Constituția din 1923 și reformele perioadei sunt prezentate în România interbelică: Constituția din 1923 și marile reforme, iar locul unirii în ansamblul secolului îl vezi în România în secolul XX: ghid de la Marea Unire la 1989.

O temă cu rădăcini vechi

Ideea unității românești nu a apărut în 1918. Ea poate fi urmărită în epoca modernă, de la programele pașoptiste la Unirea Principatelor din 1859, iar unii istorici o raportează simbolic și la unirea de scurtă durată din 1600, deși Mihai Viteazul nu a urmărit un stat național în sensul modern. Diferența dintre simbol și realitatea istorică merită păstrată când citești astfel de comparații.

Ideile principale despre Marea Unire

Marea Unire a fost un proces în trei etape, desfășurat în 1918 în contextul prăbușirii imperiilor rus și austro-ungar. Fiecare provincie și-a votat unirea prin propriul for reprezentativ, iar granițele au fost recunoscute internațional prin tratatele de pace din 1919–1920. Ziua de 1 decembrie, ziua națională a României din 1990, marchează momentul final și cel mai cunoscut al procesului.

De reținut:

• Basarabia: Sfatul Țării, 27 martie/9 aprilie 1918;
• Bucovina: Congresul General, 15/28 noiembrie 1918;
• Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș: Alba Iulia, 1 decembrie 1918;
• Consiliul Dirigent a condus provizoriu Transilvania, sub Iuliu Maniu;
• recunoașterea: Saint-Germain, Trianon și Tratatul de la Paris din 1920.