Unirea Principatelor din 1859: cum s-a ajuns la ea

Unirea Principatelor din 1859, numită și „Mica Unire”, a fost unirea Moldovei cu Țara Românească prin alegerea aceluiași domn, Alexandru Ioan Cuza, în ambele țări: la Iași, pe 5 ianuarie 1859, și la București, pe 24 ianuarie 1859 (date pe stil vechi). S-a ajuns la ea după Războiul Crimeii, când marile puteri au pus principatele sub garanția lor colectivă, iar românii au folosit inteligent o lacună a Convenției de la Paris din 1858, care stabilea doi domni, dar nu interzicea ca aceeași persoană să fie aleasă de două ori.

În acest articol vezi, pe etape, cum s-a ajuns la 1859, ce rol au avut marile puteri, cine au fost oamenii Unirii și de ce unificarea completă a mai durat trei ani. Pentru contextul întregului secol, pornește de la ghidul epocii moderne a României.

Ideea de unire înainte de 1859

Ideea unirii Moldovei cu Țara Românească nu a apărut brusc în 1859; ea a crescut treptat în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cele două principate aveau aceeași limbă, aceeași credință, instituții asemănătoare și, după Regulamentele Organice, legi aproape identice.

Câteva repere ale ideii:

• Regulamentele Organice (1831–1832) menționau, într-un articol, că originea, limba și interesele comune ale locuitorilor fac posibilă o unire viitoare.
• Uniunea vamală dintre principate, din 1847, a apropiat economiile celor două țări.
• Programele pașoptiste din 1848, mai ales cele ale moldovenilor din exil, au cerut explicit unirea.
• Exilul pașoptiștilor la Paris a făcut cunoscută cauza românească în presa și în cercurile politice franceze.

Toate aceste etape sunt explicate în articolul despre revoluția de la 1848. Precedentul istoric invocat des de unioniști a fost unirea din 1600, prezentată în articolul despre Mihai Viteazul, deși acela fusese un episod militar de scurtă durată, nu un proiect de stat.

Războiul Crimeii și Congresul de la Paris

Războiul Crimeii (1853–1856) a fost momentul care a făcut Unirea posibilă, pentru că a scos principatele de sub protectoratul rusesc și le-a pus sub garanția marilor puteri. În război, Rusia s-a confruntat cu Imperiul Otoman, Franța, Marea Britanie și, din 1855, Regatul Sardiniei, și a fost învinsă.

Tratatul de la Paris, din martie 1856, a stabilit pentru principate:

1. Încetarea protectoratului rusesc și punerea lor sub garanția colectivă a celor șapte puteri semnatare.
2. Păstrarea suzeranității otomane.
3. Retrocedarea către Moldova a sudului Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad și Ismail).
4. Libertatea navigației pe Dunăre și înființarea Comisiei Europene a Dunării.
5. Consultarea populației prin adunări speciale, numite Adunări ad-hoc, asupra viitoarei organizări.

Poziția marilor puteri

Puterile nu aveau aceeași părere despre Unire, iar echilibrul dintre ele a decis rezultatul.

Adunările ad-hoc din 1857

Adunările ad-hoc au fost adunări consultative alese în 1857, în fiecare principat, care au cerut oficial unirea, autonomia și un prinț străin. Ele aveau rolul să exprime dorințele populației, ca puterile să decidă apoi organizarea definitivă.

Alegerile falsificate din Moldova

Primele alegeri din Moldova, organizate în vara lui 1857 de caimacamul Nicolae Vogoride, au fost falsificate în favoarea adversarilor Unirii. Corespondența lui Vogoride, publicată în presă, a arătat implicarea Austriei și a Porții în aranjarea rezultatului. Scandalul a fost rezolvat diplomatic: la întâlnirea de la Osborne, din august 1857, Napoleon al III-lea și regina Victoria au ajuns la o înțelegere, iar alegerile au fost anulate și refăcute.

Ce au cerut adunările

Adunările ad-hoc, întrunite în toamna lui 1857, au votat rezoluții asemănătoare:

• respectarea autonomiei și a drepturilor vechi ale principatelor;
• unirea într-un singur stat, numit România;
• un prinț străin dintr-o familie domnitoare a Europei, cu urmași născuți și crescuți în religia țării;
• neutralitatea teritoriului;
• o adunare legislativă reprezentativă.

Adunarea de la Iași a discutat și situația țăranilor, iar Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai activi vorbitori.

Sfat: Dacă înveți pentru un test, reține formula „unire, autonomie, prinț străin, neutralitate, guvern reprezentativ” pentru rezoluțiile din 1857. Aproape toate subiectele despre Unire pornesc de la ea.

Convenția de la Paris din 1858: o unire „pe jumătate”

Convenția de la Paris, semnată în august 1858, a fost un compromis între puteri: a creat „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, dar cu doi domni, două guverne și două adunări. Ea a funcționat ca o constituție a principatelor până în 1864.

Convenția a adus și principii moderne: egalitatea în fața legii, accesul tuturor la funcții publice și desființarea privilegiilor de rang. Condițiile pentru a fi domn includeau vârsta minimă, un venit anual și originea dintr-un tată născut în principate. Nicio prevedere nu spunea însă că aceeași persoană nu poate fi aleasă în ambele țări.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

Dubla alegere a fost soluția prin care românii au transformat o unire formală într-una reală: aceeași persoană a fost aleasă domn în ambele principate, la trei săptămâni distanță.

La Iași, 5 ianuarie 1859

În Moldova, Partida Națională, adică gruparea unionistă, nu avea un candidat sigur, iar adversarii susțineau pe foștii domni. Numele colonelului Alexandru Ioan Cuza, fost pârcălab de Galați, participant la mișcarea din 1848 și om fără mari dușmani politici, a fost propus ca soluție de compromis. Adunarea l-a ales în unanimitate.

La București, 24 ianuarie 1859

În Țara Românească, majoritatea din adunare aparținea conservatorilor, iar alegerea lui Cuza nu era deloc sigură. Câteva lucruri au schimbat situația:

1. Mulțimea adunată în jurul clădirii adunării a pus presiune pe deputați.
2. Liderii unioniști s-au întâlnit într-o ședință secretă și au decis să-l susțină pe domnul ales deja la Iași.
3. Deputatul Vasile Boerescu a propus în ședință alegerea lui Cuza.
4. Adunarea l-a ales în unanimitate pe 24 ianuarie 1859.

Hora Unirii, cu versurile lui Vasile Alecsandri, a devenit simbolul acelor zile. Ziua de 24 ianuarie este sărbătorită și azi ca Ziua Unirii Principatelor Române.

De la dubla alegere la statul unitar (1859–1862)

Dubla alegere nu a însemnat imediat un singur stat; au urmat trei ani de diplomație și de unificare administrativă. Cuza a avut de obținut recunoașterea puterilor și apoi acceptarea unui singur guvern și a unei singure adunări.

Etapele principale:

1. 1859: o conferință a puterilor la Paris recunoaște dubla alegere, ca excepție.
2. 1859–1861: se unifică armata, vămile, telegraful și o parte a administrației; Cuza folosește aceleași persoane de încredere în ambele capitale.
3. 1861: Poarta acceptă, prin firman, unirea administrativă, dar numai pe durata domniei lui Cuza.
4. 22 ianuarie 1862 (stil vechi): se formează primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu.
5. 24 ianuarie 1862: adunarea unică se deschide la București, care devine capitala; statul este numit oficial România.

Important: În manuale vei întâlni atât formula „Unirea din 1859”, cât și „Unirea deplină din 1862”. Nu se contrazic: prima desemnează actul politic al dublei alegeri, a doua încheierea unificării instituționale.

Ce a făcut Cuza după 1862 cu acest stat nou, de la legea rurală la Codul civil, afli în articolul despre reformele lui Cuza.

Oamenii Unirii

Unirea a fost opera unei generații întregi, nu a unui singur om, iar mulți dintre protagoniști fuseseră revoluționari în 1848.

• Alexandru Ioan Cuza, domnul ales în ambele principate.
• Mihail Kogălniceanu, orator și om politic moldovean, viitorul prim-ministru al reformelor.
• Vasile Alecsandri, poet, autorul „Horei Unirii”, apoi diplomat trimis la Paris și Londra pentru recunoașterea dublei alegeri.
• Costache Negri, unionist moldovean, apropiat al lui Cuza, apoi reprezentant la Istanbul.
• Vasile Boerescu, cel care a propus alegerea lui Cuza la București.
• Ion C. Brătianu și C. A. Rosetti, liderii liberalilor din Țara Românească.

Pe plan extern, rolul hotărâtor l-a avut Franța lui Napoleon al III-lea, care vedea în principatele unite un stat prieten la gurile Dunării.

Ce a însemnat Unirea pentru istoria României

Unirea din 1859 a creat nucleul statului român modern, la care s-au adăugat ulterior Dobrogea, în 1878, și provinciile unite în 1918. A făcut posibile reformele lui Cuza, Constituția din 1866 și, mai târziu, independența.

Marea Unire din 1918, prezentată în articolul despre Marea Unire pe provincii, a pornit tocmai de la acest nucleu.

Pe scurt: drumul spre 1859

Unirea nu a fost un noroc, ci rezultatul combinării unei idei mature, formulate de pașoptiști, cu o conjunctură internațională favorabilă, creată de Războiul Crimeii. Românii au folosit cu abilitate spațiul lăsat de marile puteri și au pus Europa în fața faptului împlinit.

De reținut:

• Tratatul de la Paris (1856) a pus principatele sub garanția colectivă a puterilor;
• Adunările ad-hoc (1857) au cerut unirea și un prinț străin;
• Convenția de la Paris (1858) a creat o unire formală, cu doi domni;
• Cuza a fost ales la Iași (5 ianuarie 1859) și la București (24 ianuarie 1859);
• unificarea deplină, cu guvern și parlament unice, s-a încheiat în 1862.