Epoca fanariotă: ce a însemnat pentru Țările Române

Epoca fanariotă este perioada din istoria Moldovei și a Țării Românești în care domnii au fost numiți direct de sultan din rândul unor familii de greci și de români grecizați din Fanar, un cartier din Istanbul, între 1711 în Moldova (1716 în Țara Românească) și 1821. A fost o epocă de control otoman mai strâns, cu domnii scurte, taxe mari și dese schimbări pe tron, dar nu doar atât: în aceeași perioadă au apărut legi scrise, școli și o parte din reformele care au slăbit dependența țăranilor.

Despre ea se vorbește adesea în extreme, fie cu ură, fie cu indulgență. Mai util este să o vezi ca pe un sistem, cu cauzele, mecanismul și efectele lui. Pentru contextul general al secolului, poți porni de la ghidul epocii moderne a României.

De ce au început domniile fanariote?

Domniile fanariote au început pentru că Poarta nu mai avea încredere în domnii pământeni, după ce unii dintre ei au încercat să se alieze cu puteri creștine împotriva otomanilor. Momentul-cheie a fost 1711, când Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, s-a aliat cu țarul Petru cel Mare, iar campania a eșuat la Stănilești.

Sultanul a numit apoi în Moldova un om de încredere din Fanar, pe Nicolae Mavrocordat, iar în Țara Românească schimbarea a venit în 1716, după ce domnul Ștefan Cantacuzino a fost acuzat de legături cu Habsburgii. Rolul era mai mult decât unul administrativ: domnul trebuia să fie un garant al loialității față de Poartă.

Anul 1714 contează și el: Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, a fost executat la Istanbul împreună cu fiii săi. Faptul a arătat cât de fragilă era poziția unui domn care nu mai convenea sultanului.

Cine erau fanarioții?

Fanarioții erau membri ai unor familii înstărite de greci și de români grecizați din cartierul Fanar al Istanbulului, specializați în diplomație, comerț și traduceri pentru Poartă. Cartierul a primit numele de la farul (în greacă, „fanari”) din apropiere, iar locuitorii lui au ajuns să ocupe funcții importante: mare dragoman al Porții, adică traducător și intermediar cu străinii, sau dragoman al flotei.

Din aceste funcții se recrutau domnii. Familiile cele mai cunoscute sunt Mavrocordat, Ghica, Callimachi, Ipsilanti, Suțu și Moruzi. Unele dintre ele aveau rădăcini românești sau albaneze, deși erau integrate în lumea grecească. De aceea, pentru a nu simplifica prea mult, e corect să vorbești de „elită greco-orientală” și nu doar de „greci”.

Cum arăta o domnie fanariotă?

O domnie fanariotă se caracteriza prin durată scurtă, plata unor sume mari către Poartă și o fiscalitate în creștere. Domnii cumpărau tronul, iar banii trebuiau recuperați din țară. Se plăteau „peșcheșuri” (daruri obligatorii către demnitarii otomani) și un tribut sporit.

În linii mari, mecanismul funcționa așa:

• Candidatul plătea sume mari dregătorilor din capitala otomană pentru a obține tronul.
• Odată instalat, domnul îndatora țara cu tribut, haraciuri și cheltuieli de întreținere ale curții.
• Pentru a strânge banii, el creștea impozitele și vindea dregătorii.
• Mandatul nu dura mult, iar un nou candidat putea oferi mai mult, astfel că domnul putea fi mutat, uneori de mai multe ori între cele două țări.

Din cauza acestui ritm, mulți domni au avut mandate de doi-trei ani. Ceea ce se vede din lista domnilor este o rotație intensă între Iași și București.

Ce reforme au făcut domnii fanarioți?

Unii domni fanarioți au făcut reforme importante, în special în justiție, învățământ și relațiile dintre țărani și proprietari. Aici istoricii sunt de acord că imaginea doar negativă nu e corectă.

Reformele lui Constantin Mavrocordat n-au scos țăranul din dependență: i-au schimbat statutul juridic, dar i-au păstrat obligațiile față de proprietar. Totuși, ideea că omul nu mai este vândut împreună cu pământul a fost un pas.

Pe plan cultural, au funcționat Academiile domnești de la București (Sfântul Sava) și Iași, unde se preda în greacă și, treptat, mai mult în română. Aici au învățat oameni care aveau să facă secolul următor, de la profesori la scriitori.

Ce pierderi a suferit teritoriul în această epocă?

În epoca fanariotă, Moldova a pierdut Bucovina în 1775 și teritoriul dintre Prut și Nistru, numit apoi Basarabia, în 1812. Au fost cele mai grele pierderi ale perioadei, rezultate din rivalitatea marilor imperii vecine.

• Bucovina (1775). Imperiul Habsburgic a ocupat nordul Moldovei, pe motiv că avea nevoie de o legătură între Transilvania și Galiția. Puterea otomană, slăbită, a cedat.
• Basarabia (1812). Prin pacea de la București, încheiată după războiul ruso-turc din 1806–1812, Imperiul Rus a luat jumătatea estică a Moldovei, deși principatul nu fusese parte la război.

Despre cum aceste teritorii au revenit ulterior în orbita românească, vezi Marea Unire pe provincii. Iar despre originea medievală a statului moldovean, poți citi întemeierea Țării Românești și a Moldovei.

Cum s-a încheiat epoca fanariotă?

Epoca fanariotă s-a încheiat în 1821, odată cu două evenimente care s-au suprapus: mișcarea lui Tudor Vladimirescu din Țara Românească și acțiunea Eteriei, organizație greacă condusă de Alexandru Ipsilanti. Poarta a considerat că domnii fanarioți nu mai puteau fi de încredere.

După 1821, sultanul a revenit la domni pământeni: Grigore Ghica în Țara Românească și Ioniță Sandu Sturdza în Moldova, numiți în 1822. Evenimentele sunt explicate în articolul despre revoluția din 1821. Urmarea, la scurt timp, a fost organizarea prin Regulamentele Organice.

Cum judecă istoricii epoca fanariotă?

Istoricii o judecă astăzi mai nuanțat decât în secolul al XIX-lea: au fost abuzuri reale, dar și continuitate culturală și reforme. Istoriografia națională din secolul al XIX-lea a prezentat-o ca pe o perioadă de decădere, pentru că avea nevoie de o epocă negativă care să justifice mișcarea de emancipare.

Cercetările mai noi observă că domnii fanarioți nu au fost singurii vinovați de fiscalitate și că boierii pământeni au profitat și ei de sistem. Un element al continuității a fost tocmai clasa boierească, care a păstrat funcțiile și proprietățile.