Întemeierea Țării Românești și a Moldovei explicată

Țara Românească și Moldova s-au format în secolul al XIV-lea, la câteva decenii distanță, pe două căi diferite. La sud de Carpați, mai multe cnezate și voievodate locale au fost reunite de Basarab I, care a câștigat independența față de Regatul Ungariei prin victoria de la Posada (1330). La est de Carpați, statul a pornit de la o marcă de graniță organizată de Dragoș sub autoritate ungară și a devenit independent sub Bogdan I, în anii 1360.

În tradiția românească, ambele momente sunt numite „descălecat”, cuvânt care sugerează venirea unui conducător din altă parte. Articolul de față separă ce știm din documente de ce ne spun legendele și explică de ce s-au putut forma aceste state tocmai atunci.

Ce înseamnă „întemeiere” și „descălecat”

Întemeierea unui stat medieval înseamnă momentul în care un singur conducător ajunge să controleze un teritoriu larg, cu instituții proprii și fără să mai depindă de o putere străină. Nu este un act juridic într-o anumită zi, ci un proces care poate dura câteva generații.

Descălecatul este termenul folosit de cronicile românești pentru venirea unui conducător cu oamenii săi, din afara țării, care „descalecă” și organizează un stat. Pentru Țara Românească, tradiția vorbește despre Negru Vodă, venit din Făgăraș; pentru Moldova, despre Dragoș, venit din Maramureș. Istoricii acceptă descălecatul moldovenesc ca fapt real, confirmat indirect de documente, în timp ce povestea lui Negru Vodă este privită cu prudență, ca legendă care poate păstra amintirea unor legături între cele două versante ale Carpaților.

Important: Cronicile care descriu descălecatele au fost scrise în secolele XVI–XVII, adică la peste două sute de ani după evenimente. Ele păstrează tradiții valoroase, dar nu pot fi citite ca proces-verbal. Metoda de lucru este explicată în articolul despre cronicile medievale și citirea lor critică.

De ce s-au format statele tocmai în secolul al XIV-lea

Statele românești au apărut atunci când presiunea marilor puteri din jur s-a echilibrat și a lăsat loc unei puteri locale. Trei factori au contat cel mai mult.

1. Slăbirea Hoardei de Aur. Din 1241, după marea invazie mongolă, teritoriile de la est și sud de Carpați au fost dominate de tătari. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, puterea lor în regiune a scăzut, iar spațiul s-a eliberat.
2. Expansiunea Regatului Ungariei. Regii angevini, Carol Robert și apoi Ludovic I, au încercat să controleze ținuturile de peste munți. Această presiune i-a obligat pe conducătorii locali să se unească.
3. Drumurile comerciale. Pe teritoriul viitoarelor state treceau rute care legau Europa Centrală de Marea Neagră și de gurile Dunării. Controlul lor aducea venituri și interes politic.

Din punct de vedere social, existau deja obști sătești, cnezate și voievodate, adică structuri locale de conducere peste care se putea construi un stat. Pentru originea populației care le-a format, vezi etnogeneza românilor.

Formațiunile de la sud de Carpați înainte de Basarab

Înainte de Basarab, la sud de Carpați existau mai multe formațiuni politice mici, atestate documentar încă din secolul al XIII-lea. Cel mai important izvor este Diploma cavalerilor ioaniți (1247), prin care regele Bela al IV-lea al Ungariei le acorda cavalerilor ordinului Sfântului Ioan teritorii între Carpați și Dunăre.

Cine apare în Diploma din 1247

Localizările sunt aproximative și diferă de la un istoric la altul. Documentul arată însă clar că exista o structură politică românească ierarhizată și că regele Ungariei pretindea autoritate asupra ei.

Conflictul lui Litovoi

În anii 1270, un voievod numit tot Litovoi (probabil un urmaș al celui din 1247) a refuzat să plătească tribut regelui Ungariei și a încercat să-și extindă stăpânirea. A murit în luptă, iar fratele său, Bărbat, a fost luat prizonier și a trebuit să plătească o răscumpărare. Episodul arată că voievozii de la sud de Carpați încercau deja să scape de sub autoritatea ungară, cu jumătate de secol înainte de Posada.

Basarab I și bătălia de la Posada

Basarab I este primul conducător atestat documentar al întregii Țări Românești și este considerat întemeietorul ei. Un document ungar din 1324 îl numește voievodul regelui în ținuturile transalpine, deci la acea dată îi recunoștea încă suzeranitatea lui Carol Robert. Relația s-a rupt câțiva ani mai târziu, probabil din cauza disputei asupra Banatului de Severin.

Ce s-a întâmplat în 1330

În toamna anului 1330, Carol Robert a pornit o expediție împotriva lui Basarab și a ajuns până la Curtea de Argeș. Basarab a propus pace și despăgubiri, dar regele a refuzat. La întoarcere, oastea ungară a fost prinsă într-un defileu îngust și atacată de pe înălțimi de oamenii lui Basarab. Lupta a durat mai multe zile, iar regele a scăpat cu greu, schimbându-și hainele cu ale unui oștean.

Evenimentul este descris în Cronica pictată de la Viena, un manuscris ungar din secolul al XIV-lea, ale cărui miniaturi ilustrează lupta. Locul exact al bătăliei nu este cunoscut; numele „Posada” este o convenție a istoricilor, iar mai multe trecători din Carpați au fost propuse.

Sfat: Când vezi data „9–12 noiembrie 1330” pentru Posada, reține că zilele sunt deduse din izvoare și că locul este încă discutat. Sigure sunt anul, protagoniștii și rezultatul.

Urmările victoriei

După Posada, Țara Românească nu a mai fost tratată de Ungaria ca o simplă provincie. Urmașii lui Basarab au consolidat statul:

• Nicolae Alexandru (1352–1364) a obținut recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia de Constantinopol, în 1359, ceea ce a dat țării o Biserică proprie, independentă de ierarhia catolică ungară;
• Vladislav Vlaicu (1364–1377) a bătut primele monede ale țării și a ctitorit mănăstiri;
• Mircea cel Bătrân (1386–1418) a dus țara la extinderea maximă, cum explicăm în articolul despre domnia lui Mircea cel Bătrân.

Moldova: de la marca lui Dragoș la independență

Moldova s-a născut ca o marcă, adică o provincie de graniță organizată militar, pe care regele Ungariei a creat-o pentru a se apăra de tătari. Conducerea ei a fost încredințată lui Dragoș, un nobil român din Maramureș, la mijlocul secolului al XIV-lea.

Dragoș și urmașii lui

Potrivit cronicilor, Dragoș ar fi trecut munții urmărind un bour (un bovin sălbatic, dispărut azi), iar capul de bour a devenit stema Moldovei. Legenda are rolul de a explica stema; faptul istoric este organizarea mărcii pe valea Moldovei, cu centrul probabil la Baia. Lui Dragoș i-au urmat fiul său Sas și nepotul Balc, toți fideli regelui Ludovic I.

Bogdan I, „descălecatul” al doilea

Bogdan I era un voievod din Maramureș, din Cuhea, care intrase în conflict cu regele Ungariei. Pe la 1359–1363, a trecut munții cu oamenii săi, l-a alungat pe Balc și a preluat conducerea Moldovei. Regele a trimis expediții împotriva lui, dar nu a reușit să-l înlăture. Din acest moment, Moldova devine stat independent; de aceea Bogdan I este considerat adevăratul întemeietor.

Consolidarea Moldovei

Petru I Mușat este cunoscut și pentru un împrumut de argint acordat regelui Poloniei, semn că tânărul stat avea deja venituri însemnate din comerț. Orientarea spre Polonia i-a permis Moldovei să se sprijine pe un aliat împotriva pretențiilor ungare, model pe care îl va folosi și Ștefan cel Mare.

Asemănări și deosebiri între cele două întemeieri

Cele două state au urmat drumuri paralele, dar nu identice. Tabelul rezumă principalele diferențe.

Ambele state și-au construit identitatea prin trei elemente: o dinastie proprie, o Biserică recunoscută de Constantinopol și o stemă (vulturul pentru Țara Românească, capul de bour pentru Moldova).

Numele celor două țări

Numele sub care sunt cunoscute statele în izvoarele vremii arată cum le vedeau vecinii. Țara Românească apare ca Ungrovlahia (Valahia dinspre Ungaria) în documentele bizantine, ca Valahia sau Transalpina în cele latine și ca Țara Românească în documentele interne de mai târziu; numele de Muntenia se referă strict la partea de la est de Olt. Moldova era numită uneori Bogdania de turci și de alți vecini, după numele întemeietorului, iar în izvoarele bizantine Moldovlahia.

Numele de Moldova vine de la râul pe a cărui vale s-a format statul. Despre felul în care documentele străine i-au numit pe români în general, citește articolul despre izvoarele istorice.

Dobrogea și Transilvania, în același secol

În aceeași perioadă, celelalte două regiuni locuite de români au evoluat diferit. Dobrogea a avut o formațiune politică proprie, condusă succesiv de Balica, Dobrotici și Ivanco, care a fost inclusă apoi în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân, înainte de cucerirea otomană. Transilvania a rămas voievodat al Regatului Ungariei, cu o organizare bazată pe stări privilegiate, prezentată pe larg în ghidul despre Transilvania medievală.

Diferența dintre cele trei regiuni explică de ce unificarea lor a fost atât de dificilă și de ce momentul din 1600 al lui Mihai Viteazul a rămas excepțional. Pentru imaginea de ansamblu a întregii epoci, pornește de la ghidul complet al Evului Mediu românesc.

Pe scurt: cum s-au născut cele două state

Țara Românească și Moldova nu au apărut dintr-o dată, ci din consolidarea unor structuri locale mai vechi, într-un moment în care tătarii slăbeau, iar Ungaria încerca să-și impună autoritatea. Basarab I a câștigat independența sudului prin victoria de la Posada, în 1330, iar Bogdan I a transformat marca de graniță a lui Dragoș într-un stat independent în anii 1360. Urmașii lor au dat statelor Biserică proprie, monedă și capitale stabile.

De reținut:

• Diploma cavalerilor ioaniți (1247) atestă cnezatele și voievodatele de la sud de Carpați;
• Basarab I învinge oastea lui Carol Robert la Posada (1330);
• Mitropolia Ungrovlahiei este recunoscută în 1359;
• Dragoș organizează marca Moldovei, iar Bogdan I obține independența;
• legendele descălecatului au rol explicativ, nu valoare de document.