Alegerea domnului în Țările Române: cine decidea

Domnul Țării Românești și al Moldovei nu urca pe tron pur și simplu pentru că era fiul fostului domn: era ales, într-un sistem pe care istoricii îl numesc ereditar-electiv. Cuvântul „ereditar” arată că trebuia să fii dintr-o familie domnitoare, iar „electiv” arată că cineva trebuia să te aleagă dintre mai mulți candidați posibili. Rezultatul era o luptă mereu deschisă pentru tron.

Acest mecanism explică multe din frământările Evului Mediu românesc, descrise în ghidul despre Evul Mediu românesc. Mai jos vezi cine puteau fi candidații, cine alegea, ce rol a avut Imperiul Otoman și de ce sistemul a produs atâtea domnii scurte.

Ce înseamnă sistem ereditar-electiv?

Sistemul ereditar-electiv însemna că domnul trebuia să fie din neamul domnesc, dar nu exista o regulă care să arate care dintre fii urcă pe tron. Spre deosebire de monarhiile din Apus, unde cel mai mare fiu moștenea de obicei coroana, în Țările Române toți fiii domnului, născuți în căsătorie sau în afara ei, erau considerați candidați. Uneori erau luate în calcul și rude mai îndepărtate din aceeași dinastie.

Principiul avea avantaje și dezavantaje.

• Țara putea alege un conducător capabil, nu neapărat pe primul născut.
• Boierii aveau cuvânt în decizie, așa că puterea domnului era mai echilibrată.
• Numărul mare de pretendenți provoca războaie interne și sprijin cerut din afară.
• Domniile puteau fi scurte, iar politica externă, instabilă.

În practică, un domn își pregătea de obicei fiul preferat, îl asocia la domnie sau îl impunea prin forță, dar nimic nu garanta succesul. Istoria familiilor domnitoare, precum cea a Basarabilor sau a Mușatinilor, arată rivalități între frați, veri și unchi.

Cine alegea domnul?

Domnul era ales de boierii mari și de mitropolit, uneori cu sprijinul unei adunări mai largi de oameni din țară. Adunarea putea include clerici, boieri mici, ostași și orășeni. Documentele vechi vorbesc despre „țara” care îl alege, formulă prin care se înțelegea mai ales elita politică.

Dacă un candidat avea oastea de partea lui, hotărârea oamenilor venea de multe ori după victoria militară. Adică alegerea se făcea adesea pe câmpul de luptă sau cu ajutorul unei oști străine. Un pretendent putea cere sprijinul regelui Ungariei, al domnului vecin sau al Poloniei. Așa se explică de ce multe urcări pe tron au fost însoțite de lupte.

Ungerea și investirea

După alegere, domnul era uns de mitropolit într-o ceremonie religioasă, ceea ce îi dădea legitimitate. Ungerea făcea din el „domn din mila lui Dumnezeu”, formulă care apare în actele cancelariei. De aceea, relația cu Biserica a rămas importantă pentru toți domnii, fie ei fii de domn sau nu.

Cum a schimbat suzeranitatea otomană alegerea domnului?

Pe măsură ce puterea Imperiului Otoman a crescut, sultanul a început să confirme domnii aleși, iar apoi să-i numească și să-i mazilească. Țările Române au păstrat autonomia internă, dar au plătit tribut și au acceptat că tronul nu se obține fără acordul Porții, numele sub care era cunoscut guvernul otoman.

Trecerea nu s-a făcut deodată. În secolele XV–XVI, domnul era încă ales de țară, iar sultanul doar confirma alegerea. Treptat, boierii au început să meargă la Istanbul pentru a cere sprijin, iar bani și daruri au ajuns să influențeze decizia. Un pretendent care oferea mai mult putea câștiga confirmarea, iar domnul în funcție putea fi mazilit, adică destituit.

Atenție: Nu confunda suzeranitatea cu ocupația. Țara Românească și Moldova nu au fost provincii otomane ca Bulgaria sau Serbia. Au rămas state cu domn, boieri și legi proprii, dar cu tribut și cu dependență politică față de sultan.

Efectele au fost serioase. Domniile au devenit scurte, iar domnii au fost presați să strângă bani pentru tribut și pentru cheltuielile necesare susținerii pe tron. Cum a ajuns presiunea otomană să se simtă încă din vremea lui Mircea, vezi în articolul despre domnia lui Mircea cel Bătrân. Pe de altă parte, domnii puternici au rezistat și au păstrat un cuvânt de spus, așa cum s-a întâmplat cu Ștefan cel Mare.

Ce a însemnat trecerea la domnii fanarioți?

Domniile fanariote au fost perioada în care sultanul numea direct domni greci din cartierul Fanar al Constantinopolului, în loc de pretendenți din familiile locale. Moldova a trecut la acest regim în 1711, după domnia lui Dimitrie Cantemir, iar Țara Românească în 1716.

Motivul principal a fost nevoia Porții de a avea domni siguri. Cantemir se aliase cu țarul Rusiei în războiul din 1711, iar sultanul a hotărât să nu mai încredințeze țările unor domni din neamuri locale, în care nu mai avea încredere. Noii domni proveneau din familii grecești sau grecizate din Fanar și erau mutați dintr-o țară în alta, uneori după câțiva ani.

Regimul s-a încheiat după mișcarea din 1821, când Țările Române au revenit la domni pământeni. Evenimentele sunt explicate în articolul despre Tudor Vladimirescu.

Ce probleme a creat sistemul ereditar-electiv?

Sistemul a creat instabilitate, pentru că fiecare domnie încheiată aducea un nou joc de alianțe între pretendenți, boieri și puteri străine. Dacă înțelegi cum se alegea domnul, înțelegi de ce armatele străine intrau atât de des în țară și de ce boierii se grupau în partide care își schimbau sprijinul.

Un pretendent învins fugea de obicei peste graniță, în Transilvania, în Polonia sau la Istanbul, și încerca să revină cu o oaste primită de la un aliat. Mulți domni au domnit doar câteva luni, iar un domn nou schimba adesea dregătorii pentru a-i pune pe oamenii lui. Din acest motiv, domniile lungi și stabile, precum cele ale lui Mircea sau ale lui Ștefan, ies în evidență. Vechile obiceiuri au fost înlocuite abia în epoca modernă, odată cu reformele lui Alexandru Ioan Cuza, după Unirea din 1859.