Mircea cel Bătrân: domnia și luptele cu otomanii

Mircea cel Bătrân a fost domnul Țării Românești între 1386 și 1418, cu o întrerupere de câțiva ani la mijlocul domniei, și este considerat unul dintre cei mai importanți conducători medievali români. Sub el, țara a atins cea mai mare întindere din Evul Mediu, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, și a fost printre primele state europene care au înfruntat direct expansiunea otomană în Balcani.

Domnia lui se citește cel mai bine ca un șir de alegeri diplomatice și militare: alianțe schimbate după interesul țării, o bătălie celebră cu sultanul Baiazid I, participarea la o cruciadă și implicarea în războiul civil otoman. Mai jos găsești etapele, sursele pe care se bazează istoricii și diferența dintre faptele sigure și cele încă discutate.

Cine a fost Mircea și cum a ajuns domn

Mircea era fiul domnului Radu I și fratele lui Dan I, căruia i-a urmat la tron în 1386. Familia lui era dinastia Basarabilor, întemeiată de Basarab I, despre care afli mai multe în articolul despre întemeierea Țării Românești.

Supranumele „cel Bătrân” nu apare în documentele din timpul vieții lui. A fost folosit mai târziu, probabil pentru a-l deosebi de nepotul său, Mircea, fiul lui Vlad Dracul. Unele izvoare și lucrări mai vechi îl numesc și „cel Mare”. În actele proprii, Mircea folosea formula obișnuită de „mare voievod și domn”, urmată de o titulatură lungă care enumera toate teritoriile stăpânite.

Important: Titulatura lui Mircea este un izvor istoric în sine. Ea arată ce teritorii pretindea domnul la un moment dat, dar nu garantează că le controla efectiv pe toate în același timp.

Țara Românească la extinderea maximă

Sub Mircea, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere din istoria ei medievală. Pe lângă teritoriul dintre Carpați și Dunăre, el a stăpânit, în diferite momente, ținuturi de la nord de munți, primite ca feude de la regele Ungariei, și teritorii de la sud, pe malul Dunării și în Dobrogea.

Stăpânirea Dobrogei i-a dat ieșire la Marea Neagră și control asupra drumurilor comerciale de la gurile Dunării. În același timp, a adus Țara Românească în contact direct cu Imperiul Otoman, care tocmai își extindea stăpânirea în Bulgaria.

Politica externă: alianțe cu Polonia și Ungaria

Politica externă a lui Mircea a urmărit un singur scop: păstrarea independenței față de toți vecinii puternici. Pentru asta, a schimbat alianțele după cum o cereau împrejurările.

Tratatul cu Polonia

În 1389–1390, Mircea a încheiat un tratat de alianță cu regele Poloniei, Vladislav Jagiello. Mulți istorici consideră că apropierea a fost mediată de domnul Moldovei, Petru I Mușat, care era deja vasal al regelui polon. Alianța era îndreptată în primul rând împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, cu care Mircea era atunci în conflict.

Tratatul de la Brașov (1395)

Situația s-a schimbat odată cu amenințarea otomană. La 7 martie 1395, Mircea și Sigismund de Luxemburg au încheiat la Brașov un tratat de alianță antiotomană. Cei doi se obligau să lupte împreună, iar în caz de expediție comună, comanda revenea regelui. Tratatul este adesea prezentat ca primul tratat antiotoman încheiat de un domn român cu o putere creștină.

Sfat: Când compari alianțele lui Mircea, nu le judeca drept „trădări”. În diplomația medievală, schimbarea partenerilor era normală, iar un domn al unui stat mic nu-și permitea să rămână legat de un singur protector.

Rovine: lupta cu Baiazid I

Bătălia de la Rovine este cea mai cunoscută confruntare a lui Mircea cu otomanii și s-a încheiat cu retragerea armatei sultanului Baiazid I. Baiazid I, supranumit „Fulgerul” (Yıldırım), conducea atunci un imperiu în plină expansiune, care cucerise o mare parte din Bulgaria.

Ce știm sigur și ce se discută

Sigur este că sultanul a intrat în Țara Românească cu o armată mare, iar Mircea a evitat o luptă deschisă pe teren larg, a hărțuit oastea otomană și a dat apoi o bătălie într-un loc mlăștinos, pe care izvoarele îl numesc Rovine (cuvânt care înseamnă „șanțuri” sau „locuri mlăștinoase”). Pierderile au fost grele de ambele părți, iar Baiazid s-a retras la sud de Dunăre.

În schimb, sunt discutate:

1. Data: unii istorici o plasează în toamna lui 1394, alții în primăvara lui 1395 (cel mai des citată este 17 mai 1395).
2. Locul: nu se cunoaște cu precizie, iar ipotezele merg de la zona Argeșului până la alte puncte din Câmpia Română.
3. Rezultatul pe termen scurt: după bătălie, otomanii au sprijinit un pretendent, Vlad I, care a ocupat tronul pentru o vreme, iar Mircea s-a refugiat în Transilvania.

Memoria bătăliei a fost întărită în secolul al XIX-lea de poezia lui Mihai Eminescu, Scrisoarea III, care a transformat confruntarea într-un simbol al demnității. Poemul este literatură, nu izvor istoric, deși folosește personaje reale. Diferența dintre surse este explicată în articolul despre izvoarele primare și secundare.

Nicopole (1396): cruciada care a eșuat

Cruciada de la Nicopole a fost cea mai mare expediție creștină împotriva otomanilor de la sfârșitul secolului al XIV-lea și s-a încheiat cu o înfrângere grea. Organizată de Sigismund de Luxemburg, cu cavaleri francezi, burgunzi și germani, ea a urmat tratatului de la Brașov și l-a adus pe Mircea alături de aliații săi.

La 25 septembrie 1396, armata creștină a fost învinsă de Baiazid I lângă cetatea Nicopole, pe Dunăre. Cronicile vremii pun înfrângerea pe seama neînțelegerilor dintre cavalerii occidentali, care au atacat impetuos, și trupele locale, care cunoșteau tactica otomană. Sigismund a scăpat pe Dunăre, iar mulți nobili occidentali au fost luați prizonieri. Mircea și-a recăpătat totuși tronul în jurul anului 1397, după care l-a înlăturat definitiv pe Vlad I.

Contextul acestei expediții și al celor care au urmat este explicat în articolul despre cauzele și urmările cruciadelor.

Criza otomană de după 1402

Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk, la Ankara, în 1402, a deschis o perioadă de aproximativ un deceniu în care fiii sultanului s-au luptat pentru tron, iar Mircea a profitat de ea. Această perioadă se numește interregnul otoman.

Cum s-a implicat Mircea

Mircea a sprijinit unul dintre pretendenți, pe Musa, care a reușit pentru o vreme să controleze partea europeană a imperiului. Prin această politică, domnul încerca să aibă la Adrianopol (Edirne) un sultan prietenos și să-și asigure granița de pe Dunăre. În același timp, și-a refăcut stăpânirea în Dobrogea.

Strategia a eșuat în 1413, când Musa a fost învins de fratele său, Mehmed I, care a refăcut unitatea imperiului. Noul sultan a reluat presiunea asupra Țării Românești.

Ultimii ani

În ultimii ani de domnie, Mircea a fost nevoit să accepte plata unui tribut către Poartă; anul exact în care a început plata este discutat de istorici. În jurul anului 1417, otomanii au ocupat Dobrogea și cetățile Turnu și Giurgiu de pe Dunăre. Mircea a murit la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia.

Organizarea internă a țării

Pe lângă războaie, domnia lui Mircea a însemnat și o consolidare a statului. Domnul a lăsat numeroase acte de danie (hrisoave), din care istoricii reconstituie felul în care funcționau instituțiile.

• Cancelaria emitea acte în limba slavonă, cu sigiliul domnesc.
• Sfatul domnesc era format din marii boieri, care semnau ca martori actele importante.
• Moneda: Mircea a bătut monede de argint, continuând tradiția începută de Vladislav Vlaicu.
• Armata se baza pe „oastea cea mică” (boierii și curtenii) și, la nevoie, pe „oastea cea mare”, cu participarea țăranilor liberi.
• Biserica: domnul a sprijinit mănăstirile prin danii de pământ și de venituri.

Din 1408, fiul său, Mihail, apare ca asociat la domnie, practică folosită pentru a asigura succesiunea. Pentru felul în care funcționa întreaga structură a statului medieval, consultă ghidul Evului Mediu românesc.

Mănăstirea Cozia și urmașii lui Mircea

Cea mai cunoscută ctitorie a lui Mircea este Mănăstirea Cozia, de pe valea Oltului, a cărei biserică a fost terminată în 1388. Arhitectura ei, cu influențe din școala sârbească a Moravei, a influențat multe biserici muntenești de mai târziu, iar în pronaos se află mormântul domnului. Locul se înscrie printre monumentele prezentate în ghidul monumentelor istorice.

Descendenții care au marcat secolul următor

Rivalitatea dintre descendenții lui Mircea (Drăculeștii) și ramura Dăneștilor a dominat politica Țării Românești timp de decenii. Povestea celui mai faimos nepot al său este spusă în articolul despre Vlad Țepeș, dincolo de mitul Dracula, iar campaniile antiotomane care au continuat lupta lui Mircea sunt descrise în articolul despre Iancu de Hunedoara.

Ce rămâne din domnia lui Mircea

Mircea cel Bătrân a condus Țara Românească peste trei decenii, într-o perioadă în care Imperiul Otoman ajungea la Dunăre. A extins țara până la mare, a jucat abil între Polonia și Ungaria, a rezistat lui Baiazid I la Rovine, a participat la cruciada de la Nicopole și a încercat să influențeze succesiunea la tronul otoman. Spre sfârșitul vieții a pierdut Dobrogea și a acceptat tributul, dar a lăsat un stat consolidat și o dinastie care a marcat secolul următor.

De reținut:

• domnie între 1386 și 1418, cu întreruperea din jurul anilor 1395–1397;
• Dobrogea inclusă în stăpânire în jurul anului 1388;
• tratatul de la Brașov cu Sigismund de Luxemburg, la 7 martie 1395;
• Rovine, cu dată discutată (1394 sau 1395), și Nicopole, la 25 septembrie 1396;
• mormântul și ctitoria principală se află la Cozia.