Dacia romană: cum era organizată provincia

Dacia romană era o provincie imperială, adică un teritoriu condus direct de împărat prin guvernatori numiți de el, cu o armată numeroasă, orașe organizate după model roman și o economie bazată pe agricultură și pe minele de aur. A existat aproximativ între 106 d.Hr., când Traian a încheiat cucerirea, și anii 271–275, când Aurelian a retras administrația.

În cei aproape 165 de ani de existență, provincia nu a rămas la fel. A fost reorganizată de cel puțin trei ori, și-a schimbat granițele, armata și capitalele administrative. Mai jos afli cum funcționa concret: cine o conducea, unde stăteau legiunile, ce statut aveau orașele, din ce trăia populația și ce a dus la sfârșitul ei.

Ce teritoriu cuprindea provincia Dacia

Provincia Dacia cuprindea în principal Transilvania, Banatul și Oltenia, adică doar o parte din teritoriul României de azi. Era o provincie „ieșită în afară” peste Dunăre, înconjurată pe trei laturi de populații din afara Imperiului.

Imediat după cucerire, romanii au controlat și părți din Muntenia și din sudul Moldovei, dar sub Hadrian acestea au fost abandonate sau trecute în grija provinciei vecine, Moesia Inferior. Dobrogea nu a făcut niciodată parte din Dacia: aparținea Moesiei Inferior și a avut o istorie separată, legată de orașele grecești, descrisă în Coloniile grecești din Dobrogea: Histria, Tomis, Callatis.

Granițele provinciei erau păzite de un sistem de fortificații numit limes: castre, turnuri de supraveghere, valuri de pământ și drumuri de patrulare. Spre est, o linie de apărare cunoscută ca limes Transalutanus urmărea un traseu aflat la est de Olt. Spre nord-vest, zona de la Porolissum era una dintre cele mai bine fortificate.

Cum a fost organizată administrativ

Dacia a trecut prin mai multe forme de organizare, de la o provincie unică la un sistem de trei provincii conduse de un singur guvernator. Schimbările au fost legate de nevoile militare și de presiunea populațiilor din afara granițelor.

Istoricul Eutropius relatează că Hadrian s-a gândit chiar să renunțe la Dacia, dar prietenii l-au convins să nu lase în voia barbarilor atâția cetățeni romani. Reorganizarea lui a fost compromisul: o provincie mai mică, mai ușor de apărat, împărțită în unități administrative mai ușor de condus.

Cine conducea provincia

Conducerea avea două ramuri, militară și financiară, separate intenționat pentru ca niciun om să nu adune prea multă putere.

• Guvernatorul (legatus Augusti pro praetore) era numit de împărat dintre senatori, comanda armata și judeca procesele importante. După reforma lui Marcus Aurelius, guvernatorul celor trei Dacii avea rang consular și rezida la Apulum.
• Procuratorii, din ordinul ecvestru, administrau finanțele, impozitele și domeniile imperiale. Fiecare dintre cele trei Dacii avea un procurator.
• Procuratorul minelor de aur (procurator aurariarum), cu sediul la Ampelum (Zlatna), supraveghea exploatările din Munții Apuseni.
• Consiliul celor trei Dacii (concilium trium Daciarum), cu sediul la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, reunea reprezentanții orașelor și organiza cultul imperial.

Armata: legiuni, castre și limes

Dacia a fost una dintre cele mai militarizate provincii ale Imperiului, pentru că era expusă atacurilor din mai multe direcții. Grosul armatei era format din legiuni, unități de elită de cetățeni romani, și din trupe auxiliare, recrutate din provinciali.

Trupele auxiliare veneau din toate colțurile Imperiului: arcași sirieni, călăreți mauri, unități de britoni, gali sau hispanici. Soldații auxiliari primeau cetățenia romană la lăsarea la vatră, iar diplomele militare de bronz care atestau acest drept sunt printre cele mai valoroase documente descoperite în Dacia.

În jurul castrelor s-au dezvoltat așezări civile, numite canabae lângă legiuni și vici lângă castrele auxiliare. Multe dintre ele au devenit, în timp, orașe. Cel mai cunoscut exemplu este Apulum, unde castrul legiunii stă la baza cetății de mai târziu, povestită în Cetatea Alba Carolina: de la castrul roman la fortăreață.

Sfat: Când vizitezi un sit roman din Transilvania, caută planul castrului: forma de „carte de joc”, cu colțurile rotunjite, cu patru porți și cu clădirea comandamentului în centru, se repetă aproape identic în tot Imperiul.

Orașele: colonii și municipii

Orașele din Dacia romană aveau un statut juridic precis, care decidea drepturile locuitorilor și forma de autoconducere. Existau două ranguri principale.

• Colonia era rangul cel mai înalt; locuitorii ei erau cetățeni romani, iar orașul imita organizarea Romei. Singura colonie fondată direct de Traian în Dacia a fost Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, capitala provinciei.
• Municipiul era un oraș cu autonomie, condus de magistrați locali, ridicat de obicei dintr-o așezare existentă. Sub Hadrian au devenit municipii Napoca și Drobeta.

În timpul dinastiei Severilor, la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, multe așezări au fost ridicate la rang de municipiu sau colonie: Apulum, Potaissa, Porolissum, Dierna, Tibiscum, Romula și altele. Fiecare oraș avea un consiliu local, numit ordo decurionum, și magistrați aleși anual, după modelul Romei.

Economia: aur, sare și agricultură

Bogăția Daciei romane venea în primul rând din aurul Munților Apuseni, dar economia de zi cu zi se sprijinea pe agricultură, creșterea animalelor, sare, piatră și comerț. Romanii au organizat exploatarea resurselor la o scară necunoscută până atunci în zonă.

Minele de aur de la Alburnus Maior

La Alburnus Maior, azi Roșia Montană, romanii au săpat galerii întinse, care se păstrează parțial și astăzi. Pentru exploatare au adus mineri specializați din Dalmația, din neamul pirustilor. Tot acolo s-au găsit, în secolele XVIII–XIX, tăblițele cerate, documente din lemn acoperite cu ceară, cu contracte de muncă, vânzări, împrumuturi și acte ale unor asociații, datate în secolul al II-lea d.Hr. Ele arată o societate cu reguli juridice clare, în care se vorbea și se scria latina.

Alte resurse

1. Sarea, exploatată în zonele salifere din Transilvania.
2. Piatra și marmura, din cariere folosite pentru construcții și monumente.
3. Agricultura, mai ales cerealele, practicată în villae rusticae, gospodării agricole de tip roman.
4. Comerțul, pe drumurile imperiale care legau provincia de Dunăre și de restul Imperiului.

Sub împăratul Filip Arabul, Dacia a primit și o monedă provincială proprie, emisă din anul 246, cu legenda PROVINCIA DACIA, semn al importanței provinciei la mijlocul secolului al III-lea.

Populația: coloniști și daci

Populația provinciei era un amestec de coloniști veniți din tot Imperiul, soldați, veterani și daci rămași după cucerire. Eutropius scrie că Traian a adus în Dacia mulțimi de oameni din toată lumea romană, pentru a cultiva pământul și a popula orașele.

Inscripțiile arată coloniști din Dalmația, Panonia, Noricum, Asia Mică, Siria și Italia. Prezența dacilor este mai greu de urmărit, pentru că, în izvoarele romane, oamenii de rând apar rar. Totuși, nume dacice în inscripții, ceramica de tradiție dacică din așezările rurale și unitățile militare formate din daci, trimise să servească în alte provincii, arată că populația locală nu a dispărut.

Această conviețuire, în care latina era limba comună, a fost baza romanizării, proces explicat în Etnogeneza românilor: ce spun izvoarele și istoricii.

Religia și viața de zi cu zi

În Dacia romană se practicau, alături, cultele oficiale romane, cultele aduse de coloniști din Orient și cultele locale romanizate. Inscripțiile votive, adică dedicațiile făcute zeilor, sunt cele mai numeroase documente ale provinciei.

• Zeii romani: Jupiter, Juno, Minerva, Marte, Silvanus, Liber Pater.
• Cultul imperial: altarul împăraților de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
• Culte orientale: Mithras, Isis, Jupiter Dolichenus, aduse de soldați și negustori.
• Creștinismul: are urme puține și discutate în perioada provinciei; mărturiile sigure devin mai numeroase după retragerea romană.

Viața urbană includea băi publice, amfiteatre, temple, piețe și drumuri pavate. Amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și ruinele de la Porolissum se pot vizita și azi.

Crizele secolului al III-lea și sfârșitul provinciei

Provincia a slăbit treptat din cauza atacurilor din afara granițelor și a crizei generale a Imperiului, până când Aurelian a decis să o abandoneze. Primele lovituri grele au venit în timpul războaielor marcomanice, în a doua jumătate a secolului al II-lea, când provincia a fost atacată, iar un guvernator, Marcus Claudius Fronto, a murit în luptă.

În secolul al III-lea, carpii, goții și alte populații au atacat repetat Dacia, iar Imperiul era sfâșiat de lupte pentru tron și de invazii pe toate frontierele. Unii autori antici scriu că Dacia a fost pierdută încă din vremea lui Gallienus, dar formularea este interpretată de istorici ca o pierdere parțială a controlului, nu ca sfârșitul oficial. Retragerea propriu-zisă și ce a urmat sunt explicate în Retragerea aureliană și ce a urmat în fosta Dacie, iar contextul crizei imperiale în Imperiul Roman: ascensiunea și declinul, pe înțeles.

Atenție: Nu confunda Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala romană din Țara Hațegului, cu Sarmizegetusa Regia, capitala dacică din Munții Orăștiei. Sunt două situri diferite, la aproximativ 40 de kilometri distanță.

Ce reținem despre Dacia romană

Dacia romană a fost o provincie de frontieră, bogată și puternic apărată, organizată după regulile întregului Imperiu, dar adaptată nevoilor militare locale. Reorganizările succesive arată cât de greu era de apărat, iar orașele, minele și inscripțiile arată cât de profund a pătruns modul de viață roman. Pentru imaginea de ansamblu a Antichității românești, revino la Dacii și romanii: ghid complet al Antichității românești.

De reținut:

• provincia a existat aproximativ între 106 și 271–275 d.Hr.;
• cuprindea în principal Transilvania, Banatul și Oltenia, nu și Dobrogea;
• sub Marcus Aurelius a devenit sistemul celor trei Dacii, cu guvernator la Apulum;
• legiunile principale erau a XIII-a Gemina, la Apulum, și a V-a Macedonica, la Potaissa;
• Alburnus Maior a fost centrul minelor de aur, cunoscut din tăblițele cerate.