Colectivizarea agriculturii în România: etape și efecte

Colectivizarea agriculturii în România a fost procesul prin care pământul, animalele și uneltele țăranilor au fost trecute în proprietatea unor unități agricole controlate de stat. Hotărârea politică a fost luată în martie 1949, iar conducerea comunistă a declarat procesul încheiat în aprilie 1962, după treisprezece ani.

Subiectul este important pentru că în prima jumătate a secolului al XX-lea cea mai mare parte a populației trăia la sat. A schimba felul în care era deținut pământul însemna a schimba viața majorității oamenilor, de la obiceiurile zilnice până la structura familiei. Mai jos vezi pașii, instituțiile și efectele, cu explicațiile termenilor folosiți atunci.

Ce a însemnat colectivizarea și de ce s-a aplicat?

Colectivizarea a însemnat înlocuirea micilor proprietăți țărănești cu ferme mari, conduse de stat sau de cooperative controlate politic. Modelul venea din Uniunea Sovietică, unde fusese aplicat în anii 1930, și a fost adoptat în statele din Europa de Est aflate în sfera sa de influență.

Din punct de vedere ideologic, conducerea comunistă considera proprietatea privată asupra pământului o piedică în calea construirii unei societăți socialiste. Din punct de vedere economic, se spera la producții mai mari, la mecanizare și la mutarea forței de muncă spre industrie. Din punct de vedere politic, scopul era controlul asupra unei populații rurale numeroase și independente.

Înainte de colectivizare, pământul fusese redistribuit în două rânduri: prin reforma agrară din 1921, explicată în Reforma agrară din 1921: pământ, exproprieri și efecte, și prin reforma din martie 1945, care a expropriat moșiile mari și a împărțit loturi țăranilor. Țăranii care primiseră pământ în 1945 au fost, ironic, cei de la care regimul a cerut apoi să renunțe la el.

Cum s-a desfășurat colectivizarea pe etape?

Procesul a avut mai multe etape, marcate de momente de accelerare și de pauze. Istoricii separă de obicei trei perioade.

1949–1953: începutul presiunii

Plenara Comitetului Central din 3–5 martie 1949 a hotărât trecerea la „transformarea socialistă a agriculturii”. Au apărut primele gospodării agricole colective (GAC), pe care țăranii le formau, teoretic, prin aderare voluntară. În realitate, aderarea era însoțită de presiune, iar cei care refuzau erau amenințați cu pierderea pământului sau cu arestarea.

În paralel s-au înființat gospodăriile agricole de stat (GAS) pe terenuri preluate de stat și stațiunile de mașini și tractoare (SMT), care închiriau utilaje gospodăriilor colective. Ritmul a fost lent: la începutul anilor 1950, partea de pământ colectivizată rămânea mică.

1953–1956: o pauză relativă

După moartea lui Stalin, în 1953, politica agrară a devenit mai prudentă. Presiunea a scăzut, iar regimul a încercat să încurajeze înființarea unor forme mai ușoare de asociere, cum erau întovărășirile agricole, în care țăranii lucrau în comun, dar păstrau proprietatea asupra pământului.

1957–1962: faza finală

Din 1957, procesul s-a accelerat din nou. Gospodăriile colective au fost transformate în cooperative agricole de producție (CAP), iar presiunea asupra țăranilor a crescut. În aprilie 1962, conducătorii comuniști au anunțat în Marea Adunare Națională încheierea colectivizării, cu o parte covârșitoare a terenului agricol intrată în unități socialiste.

Cine erau chiaburii și ce s-a întâmplat cu ei?

Chiaburii erau gospodarii considerați înstăriți, etichetați de regim drept „exploatatori” ai satului. Cuvântul însemna mai demult doar „om bogat”, dar a căpătat în anii 1950 o încărcătură politică și juridică.

Încadrarea ca „chiabur” nu depindea doar de mărimea averii. Putea conta faptul că omul avusese un angajat sezonier, că deținea o moară, o batoză sau un număr mai mare de animale, sau pur și simplu că a refuzat să intre în gospodăria colectivă. Familiile astfel marcate plăteau impozite mult mai mari, aveau cote obligatorii de predare a produselor și puteau fi evacuate din case.

Foarte mulți au fost judecați pentru „sabotaj” sau pentru neîndeplinirea cotelor. Alții au fost deportați, un subiect tratat în Represiunea comunistă în România: închisori și deportări. Rezistența țăranilor a existat în multe zone, de la refuzul de a semna până la revolte locale, reprimate cu forța.

Sfat: Când citești despre colectivizare, caută mărturiile directe ale țăranilor, păstrate în arhive orale. Documentele oficiale prezintă procesul din punctul de vedere al statului și de multe ori folosesc termeni care ascund violența.

Cum arăta viața într-un CAP?

Într-un CAP, membrii lucrau pământul în comun și primeau o plată în produse și bani, calculată pe baza unor unități de muncă numite „zile-muncă”. Fiecare familie păstra un lot personal, de dimensiuni mici, în jurul casei, și putea crește câteva animale.

Condițiile variau mult de la o zonă la alta. În câmpie, unde exista tradiție în cultura cerealelor, CAP-urile au funcționat uneori mai bine decât în zonele de deal și de munte, unde terenurile fărâmițate făceau mecanizarea dificilă. Producțiile au depins mult de condițiile meteorologice și de disciplina muncii. Mulți țărani și-au văzut venitul real dependent de lotul personal, mai degrabă decât de munca în cooperativă.

Alături de colectivizare a avut loc o mutare masivă a populației spre orașe. Tinerii plecau la fabrici și șantiere, iar satele au început să se depopuleze treptat. Procesul de industrializare, descris în Epoca Ceaușescu: politică, economie și viață cotidiană, a accelerat această tendință.

Care au fost efectele pe termen lung?

Efectele au fost economice, sociale și culturale. Lista de mai jos ajută să le separi.

• Economice: modernizarea parțială a agriculturii, cu tractoare și irigații, dar și randamente slabe în multe unități, care au făcut necesare importuri sau raționalizări în anii următori.
• Sociale: dispariția gospodăriei țărănești tradiționale, ruperea legăturilor dintre generații și pierderea unor obiceiuri legate de muncă.
• Culturale: schimbarea relației cu pământul, care fusese pentru generații sursa statutului social.
• Juridice: confuzii legate de proprietate, care au apărut după 1990, când pământul a fost restituit în baza vechilor acte, uneori fără ca moștenitorii să mai locuiască în sat.

După 1989 au fost desființate CAP-urile, iar pământul a fost redistribuit foștilor proprietari sau moștenitorilor lor. Rezultatul a fost o agricultură cu foarte multe parcele mici, aflată într-un proces lung de reorganizare.

Cum se leagă colectivizarea de restul istoriei secolului XX?

Colectivizarea face parte din transformarea totală a societății românești după 1945. A fost completată de naționalizarea industriei din 1948, de controlul asupra educației și al culturii și de crearea poliției politice. Pentru contextul întregii perioade, poți consulta Instaurarea comunismului în România: pașii dintre 1944 și 1947 și ghidul România în secolul XX: ghid de la Marea Unire la 1989.

Pentru comparație cu o altă mare transformare a unei economii, poți citi despre Revoluția industrială: cum a schimbat Europa și lumea, unde schimbarea a fost lentă și s-a produs fără impunerea unui plan unic.