Instaurarea comunismului în România: pașii dintre 1944 și 1947

Comunismul a fost instaurat în România printr-o succesiune de pași calculați, făcuți între toamna lui 1944 și sfârșitul lui 1947, nu printr-o revoluție sau printr-o victorie electorală reală. Un partid care avea, după estimările istoricilor, cel mult câteva sute de membri activi în august 1944 a ajuns în trei ani și jumătate să controleze guvernul, armata, justiția, presa și economia, iar la final a obligat monarhul să plece. Motorul acestei transformări a fost prezența Armatei Roșii și voința politică a Moscovei, combinate cu slăbiciunea și dezbinarea celorlalte forțe politice.

Mai jos găsești etapele, în ordine, cu datele sigure și cu explicația fiecărui pas. Dacă vrei să vezi cum se leagă această perioadă de restul secolului, pornește de la ghidul României în secolul XX, unde găsești harta completă a epocii.

De ce a contat prezența sovietică

Factorul decisiv al preluării puterii a fost ocupația militară sovietică, pentru că ea a dat comuniștilor o protecție pe care nicio altă forță politică nu o avea. După actul de la 23 august 1944, trupele sovietice au intrat în București pe 31 august, iar armistițiul semnat la Moscova pe 12 septembrie 1944 a transformat România într-o țară învinsă, supusă controlului aliat.

Armistițiul prevedea câteva obligații care au cântărit greu în anii următori:

• despăgubiri de război de 300 de milioane de dolari către URSS, plătibile în mărfuri, pe parcursul a șase ani;
• întreținerea trupelor sovietice aflate pe teritoriul țării;
• funcționarea unei Comisii Aliate de Control, dominată în practică de reprezentanții sovietici;
• arestarea și judecarea persoanelor considerate criminali de război.

Contextul internațional

Marile puteri aliate discutaseră deja soarta Europei de Est. În octombrie 1944, la Moscova, Winston Churchill și Iosif Stalin au schițat așa-numitul acord al procentajelor, o notă informală care atribuia URSS o influență preponderentă în România. Declarația privind Europa eliberată, adoptată la Conferința de la Ialta din februarie 1945, promitea alegeri libere, dar nu avea mecanisme de aplicare. Pe teren, decidea cine avea trupe în țară. Etapele militare care au dus aici sunt explicate în România în Al Doilea Război Mondial, explicată pe etape.

Guvernele de tranziție din 1944–1945

Între august 1944 și martie 1945 s-au succedat trei guverne conduse de militari, iar fiecare a cedat mai mult teren comuniștilor decât cel dinaintea lui. Partidele istorice, Partidul Național Țărănesc condus de Iuliu Maniu și Partidul Național Liberal condus de Dinu Brătianu, aveau încă cel mai mare sprijin popular, dar nu controlau instrumentele de forță.

Frontul Național Democrat

În octombrie 1944, comuniștii au creat Frontul Național Democrat (FND), o alianță cu social-democrații, Frontul Plugarilor (partidul lui Petru Groza), Uniunea Patrioților și sindicatele controlate de ei. Rolul lui era să ofere o fațadă largă, „democratică”, unui proiect condus de un partid mic. Ministerul Justiției, deținut de comunistul Lucrețiu Pătrășcanu, și influența crescândă în Ministerul de Interne le-au permis să epureze administrația și să controleze prefecturile.

Important: Cifrele exacte privind numărul membrilor Partidului Comunist în 1944 diferă de la o sursă la alta. Istoricii sunt însă de acord că era un partid foarte mic, ilegal din 1924, cu o mare parte a conducerii formată în URSS sau aflată în închisori.

6 martie 1945: guvernul Groza

Guvernul Petru Groza a fost impus prin presiune sovietică directă asupra regelui Mihai I și reprezintă momentul în care comuniștii au preluat controlul efectiv al statului. În februarie 1945, FND a organizat demonstrații împotriva guvernului Rădescu, iar pe 24 februarie, în Piața Palatului din București, a avut loc un schimb de focuri cu victime, folosit apoi ca pretext pentru a cere demiterea premierului.

Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe, a venit la București la sfârșitul lui februarie și i-a cerut regelui, în termeni de ultimatum, numirea unui guvern condus de Groza. Lipsit de sprijin occidental concret și cu trupe sovietice în capitală, regele a cedat. În noul guvern, comuniștii și aliații lor dețineau ministerele de forță, iar un grup de liberali disidenți condus de Gheorghe Tătărescu a primit Externele, ca garanție de „pluralism”.

Ce a primit noul guvern în schimb

La câteva zile după instalarea guvernului Groza, Moscova a aprobat revenirea administrației românești în nord-vestul Transilvaniei, pierdut în 1940 și eliberat militar în toamna lui 1944. Mesajul era limpede: un guvern prietenos cu URSS primea recompense pe care guvernele anterioare nu le obținuseră.

Reforma agrară și primele măsuri economice

Prima mare măsură a guvernului Groza a fost reforma agrară din martie 1945, care a expropriat proprietățile agricole mai mari de 50 de hectare și a câștigat comuniștilor o parte din simpatia țăranilor. Pământul a fost împărțit în loturi mici, iar proprietățile celor considerați colaboratori ai Germaniei au fost confiscate în întregime.

Reforma a avut și un rol politic: a distrus baza economică a marilor proprietari, mulți dintre ei apropiați partidelor istorice, și a creat o masă de mici proprietari greu de susținut economic. Câțiva ani mai târziu, același regim avea să le ia țăranilor pământul prin colectivizare. Comparația cu alte reforme agrare din istoria românească este utilă: reforma lui Cuza din 1864 și reforma din 1921, descrisă în România interbelică: Constituția din 1923 și marile reforme, urmăreau consolidarea micii proprietăți, nu desființarea ei ulterioară.

Alte măsuri economice ale perioadei:

1. Sovromurile, societăți mixte româno-sovietice create din 1945, prin care URSS controla sectoare precum petrolul, transportul, băncile sau lemnul;
2. plata despăgubirilor de război, care a secătuit economia deja afectată de război și de seceta din 1946–1947;
3. stabilizarea monetară din august 1947, care a înlocuit vechiul leu și a limitat sever sumele ce puteau fi schimbate, lovind economiile populației și ale clasei de mijloc.

Sfat: Când citești despre economia anilor 1945–1947, ține separat ce a fost efectul războiului și al secetei de ce a fost efectul deciziilor politice. Sursele din epoca comunistă puneau toate dificultățile pe seama „moștenirii burgheze”, iar unele lucrări ulterioare le pun pe toate pe seama regimului; realitatea a fost o combinație.

Greva regală și presiunea Aliaților occidentali

Greva regală a fost refuzul regelui Mihai I de a semna actele guvernului Groza, între august 1945 și ianuarie 1946, ultima încercare a monarhiei de a opri preluarea puterii cu sprijin occidental. După Conferința de la Potsdam, unde Statele Unite și Marea Britanie au refuzat să recunoască guvernul Groza, regele i-a cerut premierului să demisioneze. Groza a refuzat, iar regele a încetat să mai semneze decretele.

Pe 8 noiembrie 1945, de ziua onomastică a regelui, mii de oameni s-au adunat în fața Palatului Regal pentru a-și arăta sprijinul. Manifestația a fost atacată, au existat morți și răniți, iar mulți participanți au fost arestați ulterior. Episodul a arătat cât de mare era sprijinul popular pentru monarhie și, în același timp, cât de dispus era regimul să folosească forța.

Soluția a venit de la Conferința miniștrilor de Externe de la Moscova din decembrie 1945: guvernul a primit câte un ministru fără portofoliu din partea țărăniștilor și a liberalilor, cu promisiunea organizării de alegeri libere. În februarie 1946, Washingtonul și Londra au recunoscut guvernul Groza. Compromisul a fost, în practică, o victorie a comuniștilor, pentru că cei doi miniștri nu aveau nicio putere reală.

Alegerile din noiembrie 1946

Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 au fost câștigate oficial de Blocul Partidelor Democratice, condus de comuniști, dar istoricii le consideră în unanimitate falsificate. Înaintea lor, regimul pregătise terenul prin mai multe decizii:

• desființarea Senatului în vara lui 1946, astfel încât parlamentul a devenit unicameral;
• o nouă lege electorală, care a acordat femeilor drept de vot egal cu al bărbaților, dar a exclus mari categorii de cetățeni acuzați de colaborare cu regimul de război;
• intimidarea candidaților și a alegătorilor opoziției, interzicerea unor întruniri și controlul presei și al radioului.

Rezultatele oficiale au dat blocului guvernamental o majoritate covârșitoare, iar partidelor istorice doar câteva zeci de mandate. Numeroase mărturii și documente indică însă că opoziția, în special Partidul Național Țărănesc, avea un sprijin real mult mai mare. Cum se pot cântări astfel de mărturii față de cifrele oficiale este o problemă clasică de metodă, discutată în Izvoarele istorice: sursa primară și cea secundară.

1947: lichidarea opoziției

Anul 1947 a fost cel în care comuniștii au eliminat ultimele obstacole politice, profitând de faptul că, după semnarea Tratatului de pace de la Paris pe 10 februarie 1947, Occidentul avea tot mai puține pârghii în România. Tratatul a confirmat revenirea nord-vestului Transilvaniei, dar și pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, și a permis staționarea trupelor sovietice pe motiv că asigurau legătura cu zona de ocupație din Austria.

Pașii au fost rapizi:

1. 14 iulie 1947: mai mulți lideri țărăniști sunt arestați pe aerodromul de la Tămădău, în timp ce încercau să plece din țară; episodul este cunoscut drept „înscenarea de la Tămădău”;
2. 29 iulie 1947: Partidul Național Țărănesc este dizolvat;
3. octombrie–noiembrie 1947: procesul lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache și al altor lideri, condamnați la detenție grea pe viață; Maniu a murit în închisoarea de la Sighet în 1953;
4. noiembrie 1947: Gheorghe Tătărescu și grupul său sunt îndepărtați din guvern, iar Ana Pauker devine ministru de Externe.

Partidul Național Liberal condus de Dinu Brătianu nu a mai fost interzis formal în același mod, dar activitatea lui a încetat practic. În paralel, Tribunalele Poporului judecaseră deja, în 1945–1946, persoane acuzate de crime de război, inclusiv pe Ion Antonescu, executat în iunie 1946.

Atenție: Procesele politice ale perioadei amestecă uneori acuzații reale, legate de crimele de război, cu acuzații fabricate împotriva adversarilor politici. Când citești despre un proces din acei ani, verifică ce spun istoricii despre probele folosite, nu doar sentința.

30 decembrie 1947: abdicarea regelui

Ultimul pas al instaurării comunismului a fost înlăturarea monarhiei, pe 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare. Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej i-au prezentat documentul gata redactat, în condițiile în care palatul era înconjurat de trupe loiale guvernului. În aceeași zi a fost proclamată Republica Populară Română. Regele a părăsit țara la începutul lui ianuarie 1948.

În februarie 1948, social-democrații au fost absorbiți în Partidul Muncitoresc Român, iar în aprilie a fost adoptată prima constituție a noului regim. Etapa următoare, cu naționalizarea, colectivizarea și represiunea în masă, a pregătit regimul pe care avea să-l moștenească Nicolae Ceaușescu, descris în Epoca Ceaușescu: politică, economie și viață cotidiană.

Cum explică istoricii această preluare a puterii

Istoricii descriu preluarea puterii în România ca parte a unui model aplicat în aproape toată Europa de Est, nu ca un caz izolat. În Ungaria, liderul comunist Mátyás Rákosi a numit metoda „tactica salamului”: opoziția era tăiată felie cu felie, fiecare grup fiind eliminat pe rând, în timp ce celelalte sperau să scape.

Câteva elemente comune apar în toate țările ocupate de Armata Roșie:

• controlul ministerelor de Interne și Justiție de la început;
• coaliții largi de fațadă, în care partidul comunist deținea pozițiile decisive;
• divizarea și absorbirea partidelor social-democrate;
• alegeri controlate, urmate de interzicerea partidelor de opoziție.

Particularitatea României a fost existența monarhiei, ultimul obstacol instituțional, înlăturat abia la sfârșitul lui 1947. Imaginea de ansamblu a împărțirii Europei în blocuri este explicată în Războiul Rece: blocuri, crize și căderea Zidului Berlinului, iar momentul care a deschis drumul, ruptura de Germania, în Actul de la 23 august 1944: ce s-a întâmplat și de ce.

Pașii preluării puterii, pe scurt

Între 1944 și 1947, comuniștii au trecut de la un grup marginal la stăpânii statului, folosind prezența sovietică, coaliții de fațadă, alegeri falsificate și procese politice. Fiecare pas a fost posibil pentru că Occidentul nu avea trupe în zonă și pentru că opoziția democratică nu dispunea de instrumente de forță.

De reținut:

• armistițiul din 12 septembrie 1944 a pus țara sub control aliat dominat de URSS;
• guvernul Groza, impus pe 6 martie 1945, a fost momentul preluării efective a puterii;
• alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate, iar Senatul fusese desființat înainte;
• în 1947, PNȚ a fost dizolvat, iar Iuliu Maniu a fost condamnat;
• pe 30 decembrie 1947, regele Mihai a abdicat forțat și s-a proclamat Republica Populară Română.