Stiluri arhitecturale în România: cum le recunoști

Stilurile arhitecturale sunt seturi de forme, proporții și decoruri caracteristice unei epoci sau unei regiuni. Dacă înveți să le recunoști, poți „citi” un monument fără să ai la îndemână vreun document: arcul, fereastra și ornamentul îți spun când și sub ce influență a fost construit.

În România, lucrul acesta este deosebit de util, pentru că țara a stat la întretăierea mai multor lumi: Occidentul catolic și protestant, lumea bizantină ortodoxă și influențele otomane. Rezultatul este o hartă a stilurilor mai variată decât ai crede. Mai jos ai ordinea cronologică, cu semne simple de recunoaștere și cu exemple din țară.

Cum identifici stilul unui monument

Cel mai simplu mod de a identifica un stil este să te uiți la trei lucruri: forma arcelor, forma ferestrelor și felul decorului. Un arc rotund îți sugerează de obicei romanicul sau renașterea, unul ascuțit îți indică gotica, iar linii curbe, mișcare și decor bogat duc spre baroc.

Merită un mic vocabular de bază:

• arc înseamnă structura curbă deasupra unui gol, de pildă o fereastră sau o ușă;
• boltă este acoperișul curb al unei încăperi, din piatră sau cărămidă;
• fațadă este partea exterioară principală a clădirii;
• ornament este elementul decorativ, ca friză, rozetă sau capitel.

Nu căuta perfecțiune. Multe clădiri combină stiluri, fiindcă au fost construite în etape sau refăcute. O biserică începută în stil gotic poate avea un turn baroc și o restaurare din secolul XIX. De aceea, un specialist vorbește de „straturi” de stil, nu de o etichetă unică.

Romanicul și goticul în Transilvania

Romanicul și goticul au ajuns în România prin Transilvania, adusă în sfera Europei occidentale de regatul Ungariei și de coloniștii sași. Romanicul folosește arce rotunde și ziduri groase, iar goticul, arce ascuțite, bolți pe nervuri și ferestre înalte.

Exemple se găsesc în orașele săsești. Biserica Neagră din Brașov, începută în secolul al XIV-lea, este un exemplu clasic de gotic, iar bisericile fortificate din satele transilvănene au adesea nave romanice sau gotice, completate ulterior cu ziduri de apărare. Dacă vrei detalii, vezi articolul despre bisericile fortificate săsești și pe cel despre cetatea Sighișoarei.

Ce înseamnă gotic, concret

Goticul vrea înălțime și lumină. Arcul ascuțit și contraforții, adică stâlpii exteriori care sprijină zidurile, permit ca pereții să fie mai subțiri și ferestrele mai mari. Luminile vitraliilor, caracteristice goticului occidental, erau o parte din mesajul religios: lumina divină care intră în biserică.

Arhitectura bizantină și bisericile ortodoxe

În Țările Române, tradiția dominantă a fost cea bizantină, cu planuri în cruce greacă sau trilobate, cu turle pe arce și cu picturi murale. Principalele biserici ortodoxe medievale combină această tradiție cu influențe locale și occidentale.

Moldova lui Ștefan cel Mare a produs un stil original, în care elementele bizantine se mestecă cu cele gotice. Biserici mici, cu turlă și contraforți, uneori acoperite cu pictură exterioară, ilustrează combinația. Vezi bisericile pictate din Bucovina și domnia lui Ștefan cel Mare pentru contextul în care a apărut.

Țara Românească a avut o evoluție paralelă. Biserica Mănăstirii Curtea de Argeș, ctitorită de Neagoe Basarab, este un exemplu de combinație între tradiția bizantină și un decor sculptat bogat, așa cum explică articolul despre Curtea de Argeș.

Renașterea și barocul

Renașterea aduce în arhitectură echilibrul, proporția și motivele inspirate din Antichitate, iar barocul adaugă mișcare, curbe și un decor bogat. Ambele s-au răspândit în special în zonele aflate în sfera culturală centrală-europeană: Transilvania, Banat, Crișana.

Orașe precum Sibiu, Timișoara, Oradea sau Alba Iulia păstrează clădiri baroce, multe legate de administrația Imperiului Habsburgic, care a stăpânit aceste regiuni începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea. Cetatea Alba Carolina, construită în stil Vauban, este un exemplu de arhitectură militară modernă, pe care o poți citi în articolul dedicat.

Stilul brâncovenesc: o sinteză românească

Stilul brâncovenesc este o sinteză a arhitecturii românești, apărută în Țara Românească în vremea domnitorului Constantin Brâncoveanu, la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea. Se recunoaște după logii (galerii deschise), coloane sculptate, decor vegetal în piatră și un echilibru între tradiția bizantină și influențe venețiene și orientale.

Exemplul de referință este Mănăstirea Horezu, descrisă în articolul despre Horezu și stilul brâncovenesc. Importanța lui stă în faptul că este printre primele stiluri „naționale” ale arhitecturii românești, adică o sinteză care nu copiază pur și simplu un model străin.

Sfat: Când vezi o clădire cu galerii deschise și coloane decorate cu motive vegetale, în Muntenia, pune-i întrebarea „brâncovenesc?” înainte de orice altă încadrare. De cele mai multe ori ai ghicit direcția.

Neoclasicism, eclectism și modernism

În secolul al XIX-lea, România a adoptat stiluri la modă în Europa: neoclasicismul, apoi eclectismul și, mai târziu, stilul național-romantic, urmate de modernism în secolul XX. Capitala și orașele mari au căpătat o arhitectură urbană de inspirație franceză.

Neoclasicismul reia formele Antichității: coloane, frontoane, simetrie. Ateneul Român este un exemplu bun, descris în articolul despre Ateneu. Eclectismul combină stiluri diferite într-o singură clădire. Castelul Peleș, cu elementele sale neorenascentiste, gotice și baroce, este un caz clasic, pe care îl găsești în articolul despre Castelul Peleș.

Secolul XX aduce modernismul interbelic, cu clădiri simple, geometrice, din beton și sticlă, dar și arhitectura monumentală a regimului comunist, discutată în articolul despre Palatul Parlamentului.