Secularizarea averilor mănăstirești: de ce a fost necesară

Secularizarea averilor mănăstirești a fost măsura prin care statul român a preluat, în 1863, moșiile și veniturile mănăstirilor, mai ales ale celor închinate unor lăcașuri din afara țării. A fost necesară pentru că o parte foarte mare din pământul Principatelor producea venituri care plecau peste hotare, iar statul tânăr, născut din Unirea de la 1859, nu își putea finanța reformele fără aceste resurse.

Ce erau mănăstirile închinate?

Mănăstirile închinate erau așezăminte întemeiate de domnitori și boieri români, dar puse sub autoritatea unor mari centre ortodoxe din Răsărit, cum sunt Muntele Athos, Ierusalimul, Sinaiul sau patriarhiile din Orient. Practica a început în Evul Mediu, ca gest de pietate și de protecție, și s-a amplificat mult în vremea domniilor fanariote, despre care poți citi în articolul despre epoca fanariotă în Țările Române.

Cu timpul, călugării greci care conduceau aceste mănăstiri au ajuns să administreze moșii întinse, păduri, mori și vii. Veniturile erau trimise în mare parte către lăcașurile-mamă, iar în țară rămâneau doar sume modeste pentru întreținerea bisericilor. Istoricii estimează că aproximativ o pătrime din teritoriul agricol al Principatelor se afla în această situație.

De ce a devenit o problemă pentru stat?

Problema era una economică, politică și morală în același timp. Economic, statul pierdea resurse importante, iar țăranii care munceau pe aceste moșii plăteau dări către administratori străini, fără ca banii să rămână în comunitățile lor. Politic, existența unor domenii pe care autoritățile române nu le puteau controla slăbea suveranitatea reală a țării.

Moral, multe dintre aceste mănăstiri fuseseră ctitorite pentru nevoile românilor: spitale, școli, ajutorarea săracilor. În practică, acele scopuri fuseseră neglijate, iar fondurile ajungeau în alte părți. Discuția despre soluționare a început încă înainte de Unire, dar a rămas fără rezultat atâta timp cât puterile garante nu se înțelegeau între ele.

Ce a hotărât legea din 1863?

Legea din decembrie 1863 a declarat că toate averile mănăstirești de pe teritoriul României aparțin statului, iar mănăstirile românești au rămas cu o parte limitată din bunuri pentru nevoile lor. Inițiativa a venit din partea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, în contextul mai larg descris în articolul despre reformele lui Alexandru Ioan Cuza.

Statul s-a oferit să plătească o despăgubire pentru lăcașurile din afara țării, însă reprezentanții acestora au refuzat suma propusă și au contestat legitimitatea măsurii. Disputa diplomatică a durat ani de zile și a fost rezolvată abia ulterior, printr-o înțelegere financiară. Din punctul de vedere al dreptului intern, însă, preluarea moșiilor a produs efecte imediate.

Cum au reacționat Biserica și marile puteri?

Reacția a fost mixtă. Clerul românesc nu a avut un răspuns unitar: unii ierarhi au privit măsura cu rezerve, deoarece temeau pierderea independenței materiale, în timp ce alții au văzut în ea șansa unei Biserici naționale, finanțată de stat și condusă din interiorul țării. Ecoul extern a fost mai puternic, pentru că Poarta Otomană și Patriarhia de la Constantinopol au protestat, invocând drepturi vechi.

Marile puteri nu au intervenit decisiv. În climatul european al acelei vremi, o reformă făcută de un stat aflat sub protecția colectivă a garanților era greu de inversat, mai ales că Cuza o prezentase ca pe un act de dreptate pentru țară și nu ca pe un atac împotriva credinței.

Ce efecte a avut secularizarea?

Efectul cel mai direct a fost creșterea patrimoniului statului, care a putut folosi moșiile pentru bugetul public, pentru școli și pentru infrastructură. Un al doilea efect a fost clarificarea statutului Bisericii Ortodoxe Române, care a primit ulterior un cadru legal propriu și a mers spre autocefalie. Al treilea efect a fost legat de pământ: moșiile preluate au intrat în circuitul reformei agrare, discutată în articolul din categoria Epoca modernă și în ghidurile despre construcția statului.

Au existat și limite. Administrarea moșiilor de către stat nu a fost întotdeauna eficientă, iar o parte din ele au fost arendate sau vândute în condiții care au favorizat intermediarii. Reforma a rezolvat o problemă de principiu, dar nu a eliminat toate neajunsurile economice ale epocii.

Pe scurt

• Mănăstirile închinate trimiteau veniturile moșiilor lor către lăcașuri din afara țării.
• Legea din 1863 a trecut averile mănăstirești în proprietatea statului.
• Inițiativa a aparținut lui Cuza și guvernului condus de Kogălniceanu.
• Disputa cu lăcașurile din Răsărit s-a încheiat printr-o înțelegere financiară ulterioară.
• Măsura a întărit suveranitatea statului și a pregătit autonomia Bisericii Ortodoxe Române.