Imperiul Roman: ascensiunea și declinul, pe înțeles

Imperiul Roman este statul condus de împărați care a dominat bazinul Mediteranei și o mare parte din Europa, Orientul Apropiat și nordul Africii, de la anul 27 î.Hr., când Octavian a primit titlul de Augustus, până la căderea părții de apus în 476 d.Hr. Partea de răsărit, cunoscută azi ca Imperiul Bizantin, a continuat până la cucerirea Constantinopolului de către otomani, în 1453.

Povestea Romei este însă mai lungă decât cea a Imperiului: ea începe cu un mic oraș din Italia centrală, care a devenit republică, a cucerit treptat lumea mediteraneană și abia apoi s-a transformat într-o monarhie. Pentru români, Imperiul are o importanță aparte, pentru că din cucerirea Daciei și din latina vorbită acolo se trage limba noastră. Mai jos găsești etapele, mecanismele care au făcut Roma puternică și explicațiile istoricilor pentru declinul ei.

Ce a fost Imperiul Roman

Imperiul Roman a fost ultima și cea mai lungă etapă a statului roman, după regat și republică, caracterizată prin conducerea unui singur om, împăratul, care deținea controlul armatei și al politicii. Instituțiile republicane, precum Senatul și consulii, au continuat să existe, dar cu putere tot mai redusă.

Cele trei forme de stat ale Romei, pe scurt:

Data de 753 î.Hr. pentru întemeierea Romei provine din calculele autorilor romani și este însoțită de legenda lui Romulus și Remus, gemenii alăptați de o lupoaică. Arheologia arată că pe colinele Romei existau așezări încă din secolele anterioare, care s-au unit treptat într-un oraș.

De la regat la republică

Romanii și-au alungat ultimul rege, Tarquinius cel Mândru, în anul 509 î.Hr., după tradiție, și au creat un sistem în care puterea era împărțită între mai multe instituții, ca nimeni să nu mai poată domina singur. Cuvântul republică vine din latinescul res publica, „lucrul public”.

Instituțiile Republicii

• Consulii: doi magistrați aleși pe un an, care conduceau statul și armata; fiecare îl putea bloca pe celălalt.
• Senatul: adunarea foștilor magistrați, cu mare autoritate în politica externă și în finanțe.
• Adunările poporului: votau legile și alegeau magistrații.
• Tribunii plebei: apărau interesele oamenilor de rând și puteau opri deciziile altor magistrați prin dreptul de veto („mă opun”).
• Dictatorul: un magistrat extraordinar, numit doar în situații de criză, pentru cel mult șase luni.

Istoria internă a Republicii timpurii a fost marcată de lupta dintre patricieni, aristocrația veche, și plebei, restul cetățenilor, care au obținut treptat drepturi politice și primele legi scrise, cunoscute ca Legea celor XII Table.

Expansiunea Republicii și criza ei

În câteva secole, Roma a trecut de la stăpânirea Italiei la controlul întregului bazin mediteranean, iar această expansiune a distrus, paradoxal, echilibrul Republicii. Bogăția cuceririlor a mărit inegalitățile, iar generalii victorioși au devenit mai puternici decât instituțiile.

Războaiele punice

Marele rival al Romei a fost Cartagina, oraș fenician din nordul Africii, putere maritimă și comercială. Cele trei războaie punice au durat, cu întreruperi, între 264 și 146 î.Hr. În al doilea război, generalul cartaginez Hannibal a traversat Alpii cu armata și elefanții, în 218 î.Hr., și i-a învins pe romani la Cannae, în 216 î.Hr., dar a fost înfrânt în final la Zama, în 202 î.Hr. În 146 î.Hr., romanii au distrus Cartagina; în același an a fost distrus și Corintul, iar lumea greacă, descrisă în Grecia antică: polisurile, Atena, Sparta și moștenirea lor, a intrat sub control roman.

De la frații Gracchus la Iulius Cezar

Secolul I î.Hr. a fost secolul războaielor civile. Câteva repere:

1. Frații Tiberius și Gaius Gracchus (133–121 î.Hr.) încearcă reforme agrare în favoarea țăranilor săraci și sunt uciși.
2. Marius reformează armata, care devine una de profesioniști, mai loiali generalului decât statului.
3. Sulla mărșăluiește asupra Romei și devine dictator.
4. Iulius Cezar cucerește Galia (58–50 î.Hr.), trece cu armata râul Rubicon în 49 î.Hr., câștigă războiul civil și devine dictator pe viață.
5. Idele lui Martie (15 martie 44 î.Hr.): Cezar este asasinat de un grup de senatori conduși de Brutus și Cassius.

Pe vremea lui Cezar, la nord de Dunăre domnea Burebista, regele care unificase triburile geto-dace; potrivit lui Strabon, Cezar plănuia o campanie împotriva lui, abandonată după asasinare.

Augustus și nașterea Imperiului

Imperiul Roman începe cu Octavian, fiul adoptiv al lui Cezar, care și-a învins rivalii, pe Marcus Antonius și pe regina Egiptului, Cleopatra, în bătălia navală de la Actium, în 31 î.Hr. În 27 î.Hr., Senatul i-a acordat titlul de Augustus, „cel venerabil”, dată considerată începutul Imperiului.

Augustus a fost un politician abil: nu și-a spus rege și nici dictator, ci princeps, „primul dintre cetățeni”, păstrând aparența instituțiilor republicane. De aceea perioada care începe cu el și durează, aproximativ, până la reformele lui Dioclețian se numește Principat. În realitate, controla armata, provinciile importante și finanțele.

Domnia lui a deschis o perioadă de stabilitate internă numită Pax Romana („pacea romană”), care a durat, cu întreruperi, aproximativ două secole. Pacea nu însemna absența războaielor la frontiere, ci lipsa marilor războaie civile și siguranța drumurilor și a comerțului în interior.

Sfat: Ca să reții dinastiile primului secol, gândește-te la trei grupuri: Iulio-Claudienii (de la Augustus la Nero, până în 68 d.Hr.), anul celor patru împărați (69 d.Hr.) și Flavienii (Vespasian, Titus, Domițian, până în 96 d.Hr.). Colosseumul a fost inaugurat sub Titus, în anul 80 d.Hr.

Apogeul: secolul al II-lea și „împărații buni”

Imperiul Roman a atins apogeul în secolul al II-lea d.Hr., în timpul unei serii de împărați numiți de istorici „cei cinci împărați buni”, care au asigurat stabilitate, prosperitate și cea mai mare întindere teritorială.

Traian, primul împărat născut în provincii (în Hispania), este figura cea mai importantă pentru istoria românească. Cele două războaie ale lui cu Decebal sunt explicate în Războaiele daco-romane: Decebal, Traian și cucerirea Daciei, iar victoria a fost celebrată la Roma prin Columna inaugurată în 113 d.Hr., descrisă în Columna lui Traian: ce povestesc scenele ei despre daci. În 117 d.Hr., Imperiul se întindea de la Britannia la Mesopotamia și de la Dacia la Egipt.

Cum funcționa un imperiu atât de mare

Imperiul ținea laolaltă zeci de popoare prin câteva instrumente:

• armata permanentă, formată din legiuni de cetățeni și din trupe auxiliare recrutate din provincii;
• provinciile, conduse de guvernatori, cu un sistem de impozite și recensăminte;
• drumurile romane, pavate, care legau capitala de frontiere și permiteau mutarea rapidă a trupelor;
• dreptul roman, care reglementa proprietatea, contractele și moștenirile;
• orașele, cu for, temple, băi și amfiteatre, care răspândeau modul de viață roman;
• cetățenia romană, extinsă treptat, până când, în 212 d.Hr., edictul împăratului Caracalla a acordat-o aproape tuturor locuitorilor liberi.

Cum s-au aplicat aceste instrumente într-o provincie concretă vezi în Dacia romană: cum era organizată provincia. În apusul Imperiului s-a impus latina, iar în răsărit a rămas dominantă greaca.

Criza secolului al III-lea și marile reforme

Între 235 și 284 d.Hr., Imperiul a trecut printr-o criză profundă, numită de istorici criza secolului al III-lea, în care s-au succedat zeci de împărați, cei mai mulți uciși de propriii soldați. Frontierele au fost atacate simultan de goți, de alte populații germanice și de Imperiul Persan al Sasanizilor.

Semnele crizei:

• instabilitatea politică: împărați proclamați de armate și înlăturați după câteva luni sau ani;
• inflația: moneda de argint și-a pierdut aproape tot conținutul de metal prețios;
• ruperea Imperiului: un „Imperiu Galic” în apus și regatul Palmyrei în răsărit;
• umilința militară: împăratul Valerian a fost capturat de perși în 260 d.Hr.

Împăratul Aurelian (270–275) a refăcut unitatea Imperiului și a construit noile ziduri ale Romei, dar a renunțat la provincia Dacia, decizie explicată în Retragerea aureliană și ce a urmat în fosta Dacie.

Dioclețian și Constantin

Ieșirea din criză a venit prin reforme radicale. Dioclețian (284–305) a creat tetrarhia, un sistem cu doi împărați principali și doi adjuncți, a împărțit provinciile în unități mai mici și a reorganizat armata și impozitele. A dezlănțuit și ultima mare persecuție împotriva creștinilor.

Constantin cel Mare (306–337) a schimbat direcția religioasă a Imperiului: prin acordul de la Mediolanum din 313, cunoscut ca Edictul de la Milano, creștinismul a devenit religie tolerată, iar în 325 împăratul a convocat primul sinod ecumenic, la Niceea. În 330 a inaugurat noua capitală, Constantinopol, pe locul vechiului oraș grecesc Byzantion. Sub Teodosie I, creștinismul de credință niceeană a devenit religia oficială a Imperiului, iar la moartea lui, în 395, Imperiul a fost împărțit definitiv între cei doi fii ai săi.

Căderea Imperiului de Apus

Partea de apus a Imperiului s-a destrămat treptat în secolul al V-lea, sub presiunea populațiilor germanice și a hunilor, până când, în 476, ultimul împărat, Romulus Augustulus, a fost înlăturat de căpetenia germanică Odoacru. Această dată este folosită convențional ca sfârșit al Antichității și început al Evului Mediu.

Important: Pentru oamenii vremii, anul 476 nu a fost neapărat un moment de cotitură spectaculos. Mulți dintre ei au trăit mai degrabă o transformare lentă, în care regii germanici au preluat administrația romană, iar Biserica a păstrat latina și multe instituții.

De ce a căzut Imperiul Roman

Nu există o singură cauză a căderii Imperiului de Apus; istoricii vorbesc despre o combinație de factori interni și externi, iar dezbaterea durează de secole. Cea mai cunoscută lucrare pe această temă, Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman, a fost scrisă de englezul Edward Gibbon în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Principalele explicații propuse:

1. Presiunea externă: migrațiile goților, vandalilor, hunilor și ale altor populații, mai numeroase și mai bine organizate decât în secolele anterioare.
2. Instabilitatea politică: lipsa unei reguli clare de succesiune și războaiele civile repetate.
3. Problemele economice: impozite tot mai mari, inflație, scăderea comerțului și a populației urbane în apus.
4. Armata: costul uriaș al apărării frontierelor și dependența tot mai mare de trupe germanice.
5. Diferența dintre apus și răsărit: răsăritul era mai bogat, mai urbanizat și mai ușor de apărat, așa că a supraviețuit.

Mulți istorici de azi preferă să vorbească despre o transformare a lumii romane, nu despre o „cădere” bruscă: structurile romane au continuat în regatele germanice, iar din această lume a ieșit, cu timpul, societatea feudală, prezentată în Feudalismul în Europa: seniori, vasali și țărani.

Imperiul de Răsărit și moștenirea Romei

Imperiul Roman de Răsărit, numit de istoricii moderni Bizanț, a continuat încă aproape o mie de ani după 476, iar locuitorii lui s-au considerat până la capăt „romani”. Sub Iustinian (527–565), a recucerit Italia și nordul Africii și a adunat dreptul roman într-o mare codificare, Corpus iuris civilis, care a influențat sistemele juridice europene, inclusiv pe cel românesc. Constantinopolul a căzut în 1453, cucerit de sultanul otoman Mahomed al II-lea.

Moștenirea Romei se vede și azi în:

• limbile romanice: italiana, franceza, spaniola, portugheza și româna, toate provenite din latina populară;
• dreptul: noțiuni precum contractul, proprietatea și testamentul au rădăcini în dreptul roman;
• calendarul: lunile anului poartă nume romane, iar iulie și august amintesc de Iulius Cezar și de Augustus;
• Biserica: atât catolicismul, cât și ortodoxia s-au organizat în cadrul Imperiului;
• orașele și drumurile: multe orașe europene, inclusiv Alba Iulia, Cluj-Napoca sau Turda, s-au dezvoltat pe locul unor așezări romane.

Pentru români, cea mai profundă moștenire este limba, rezultat al stăpânirii romane în Dacia și al legăturilor permanente cu romanitatea balcanică, cum explicăm în Dacii și romanii: ghid complet al Antichității românești. Bizanțul a rămas, la rândul lui, un reper religios și cultural pentru Țările Române, prezentate în Evul Mediu românesc: ghid complet al Țărilor Române.

Ce merită reținut despre Imperiul Roman

Roma a crescut de la un oraș-stat la o putere mondială prin armată, drumuri, drept și o capacitate rară de a integra popoarele cucerite. Republica a cedat locul monarhiei lui Augustus, Imperiul a atins apogeul sub Traian, a supraviețuit crizei secolului al III-lea prin reformele lui Dioclețian și Constantin, iar în apus s-a destrămat în secolul al V-lea, în timp ce răsăritul a continuat până în 1453.

De reținut:

• Republica a început în 509 î.Hr., iar Imperiul în 27 î.Hr., odată cu Augustus;
• întinderea maximă a fost atinsă în 117 d.Hr., la moartea lui Traian, cuceritorul Daciei;
• criza secolului al III-lea (235–284) a fost depășită prin tetrarhia lui Dioclețian;
• Constantin a tolerat creștinismul și a fondat Constantinopolul;
• Imperiul de Apus a căzut în 476, iar cel de Răsărit în 1453.