Retragerea aureliană și ce a urmat în fosta Dacie

Retragerea aureliană este decizia împăratului roman Aurelian de a abandona provincia Dacia, de la nord de Dunăre, și de a muta armata și administrația pe malul sudic al fluviului. S-a petrecut între anii 271 și 275 d.Hr., iar data exactă este încă discutată de istorici.

Pentru Imperiu, a fost o scurtare rațională a frontierei într-o perioadă de criză. Pentru istoria românească, este unul dintre cele mai discutate momente, pentru că de răspunsul la întrebarea „cine a rămas?” depinde felul în care înțelegem formarea poporului român. Mai jos găsești cauzele, izvoarele, argumentele arheologice și secolele de migrații care au urmat.

Ce a fost retragerea aureliană

Retragerea aureliană a fost abandonarea oficială a provinciei Dacia de către Roma, urmată de crearea, la sud de Dunăre, a unei noi provincii purtând același nume. Nu a fost o înfrângere militară într-o bătălie anume, ci o decizie strategică a unui împărat care încerca să salveze Imperiul.

Aurelian a domnit între 270 și 275 și este cunoscut ca „restauratorul lumii” (restitutor orbis), pentru că a refăcut unitatea Imperiului după decenii de criză. Datarea retragerii oscilează între primii ani ai domniei, în jurul lui 271–272, și ultimii, în jurul lui 274–275. Majoritatea manualelor românești folosesc intervalul 271–275, pentru a reflecta această incertitudine.

De ce a renunțat Roma la Dacia

Roma a renunțat la Dacia pentru că provincia devenise prea greu și prea scump de apărat într-o vreme în care Imperiul lupta pe toate frontierele. Câteva cauze se completează una pe alta:

• criza secolului al III-lea: între 235 și 284 s-au succedat zeci de împărați, mulți uciși de propriii soldați, iar economia era slăbită de inflație;
• ruperea Imperiului: în vest exista un „Imperiu Galic” separat, iar în est regatul Palmyrei controla Siria și Egiptul;
• atacurile din nord: carpii și goții atacaseră repetat Dacia și provinciile balcanice; marea invazie gotică respinsă la Naissus, în jurul anului 269, arătase cât de expuse erau Balcanii;
• geografia: Dacia ieșea ca un bastion peste Dunăre, înconjurată de populații din afara Imperiului, pe când Dunărea oferea o linie naturală mai scurtă;
• nevoia de trupe: legiunile din Dacia erau mai utile în apărarea Balcanilor și în campaniile împotriva Palmyrei.

Pentru a înțelege criza generală a Imperiului din această perioadă, citește Imperiul Roman: ascensiunea și declinul, pe înțeles.

Ce spun izvoarele antice

Despre retragere avem doar câteva fraze în operele unor autori latini din secolul al IV-lea și din secolul al VI-lea, scrise la cel puțin un secol după eveniment. Ele seamănă mult între ele, probabil pentru că au folosit o sursă comună pierdută.

Problema principală este formula „i-a mutat pe romani”. Unii cercetători o citesc literal, ca pe o evacuare completă. Alții arată că un autor antic putea numi „romani” mai ales elita, soldații, funcționarii și locuitorii orașelor, nu și țăranii din satele de munte sau de deal. Pentru a înțelege de ce o sursă scrisă la un secol distanță nu poate fi luată ad litteram, vezi Izvoarele istorice: sursa primară și cea secundară.

Sfat: Când citești despre retragerea aureliană, separă trei întrebări: cine a plecat (armata și administrația, sigur), cine ar fi putut pleca (o parte a populației urbane) și cine a rămas (după arheologie, o populație rurală romanizată).

Dacia Aureliana: noua provincie de la sud de Dunăre

Aurelian a creat la sud de Dunăre, între Moesia Superior și Moesia Inferior, o nouă provincie numită Dacia Aureliana, pentru a păstra, măcar ca nume, amintirea cuceririi lui Traian. Era o soluție de prestigiu, dar și una practică: oferea pământ coloniștilor și soldaților mutați de la nord.

La sfârșitul secolului al III-lea, provincia a fost împărțită în două:

1. Dacia Ripensis, de-a lungul Dunării, cu centrul la Ratiaria, în nord-vestul Bulgariei de azi;
2. Dacia Mediterranea, în interior, cu centrul la Serdica, actuala Sofia.

Legiunea a XIII-a Gemina, care stătuse peste un secol și jumătate la Apulum, a fost mutată la Ratiaria, iar Legiunea a V-a Macedonica, de la Potaissa, s-a întors la Oescus, pe malul sudic al Dunării. Organizarea anterioară a acestor trupe este explicată în Dacia romană: cum era organizată provincia.

Cine a rămas la nord de Dunăre

Arheologia arată că, după 275, multe așezări din fosta provincie au continuat să fie locuite de o populație care folosea obiecte romane, monede romane și, în timp, simboluri creștine. Aceasta este principala dovadă a continuității populației romanice.

Câteva categorii de descoperiri invocate de istorici:

• monedele romane din secolul al IV-lea, găsite în număr mare în fosta provincie, semn al legăturilor comerciale continue cu Imperiul;
• necropolele de la Bratei, în județul Sibiu, și din alte locuri, cu ritualuri și obiecte de tradiție provincială romană;
• donariul de la Biertan, o piesă de bronz din secolul al IV-lea, cu monograma creștină și inscripția latină prin care un anume Zenovius își îndeplinea o promisiune;
• continuitatea locuirii în unele orașe romane, cum ar fi Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde amfiteatrul a fost transformat în spațiu fortificat;
• limba: româna păstrează cuvinte latine de bază pentru agricultură, păstorit și creștinism, ceea ce presupune o comunitate romanică vorbitoare continuă.

Teoria lui Roesler pe scurt

În 1871, istoricul austriac Robert Roesler a susținut că provincia a fost golită complet în 275 și că strămoșii românilor s-au format la sud de Dunăre, de unde ar fi revenit la nord abia în Evul Mediu. Argumentele lui principale erau textul lui Eutropius și lipsa unor izvoare scrise despre romanici la nord de Dunăre între secolele IV și XII. Istoricii români, de la A. D. Xenopol încoace, au răspuns cu argumente lingvistice și arheologice. Discuția completă este prezentată în Etnogeneza românilor: ce spun izvoarele și istoricii.

Imperiul revine la Dunăre: de la Constantin la Justinian

Retragerea nu a însemnat ruperea legăturilor dintre Imperiu și fosta Dacie: în secolele IV–VI, Roma, apoi Bizanțul, au revenit periodic la nord de Dunăre și au controlat capete de pod pe malul stâng. Dunărea a devenit o frontieră deschisă, nu un zid.

Dobrogea a rămas în Imperiu până în secolul al VII-lea, cu orașe precum Tomis, Histria și Tropaeum Traiani, refăcute de mai multe ori. Monumentul triumfal al lui Traian de lângă orașul Tropaeum este descris în Tropaeum Traiani de la Adamclisi: istoria monumentului.

Valurile de migrații

După retragere, spațiul fostei Dacii a fost străbătut și dominat succesiv de mai multe populații migratoare, care au condus politic teritoriul fără a înlocui complet populația locală. Fiecare a lăsat urme arheologice diferite.

Migratorii controlau de obicei câmpiile și drumurile, iar populația locală trăia mai ales în zonele de deal și de munte, plătind tribut. Relația cu slavii a fost cea mai profundă: au conviețuit secole, iar româna a preluat multe cuvinte slave, mai ales din viața socială, religioasă și administrativă.

Important: Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în 1837, a fost trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial, împreună cu tezaurul României, și a revenit în țară în 1956. Astăzi este expus la Muzeul Național de Istorie a României.

Viața populației romanice după retragere

Populația romanică rămasă la nord de Dunăre a trăit, după 275, mai ales în comunități rurale, ocupată cu agricultura și păstoritul, fără orașe mari și fără o organizare de stat proprie. Istoricii o numesc uneori „romanitate populară” sau „romanitate rurală”.

Câteva trăsături ale acestei lumi:

1. Organizarea locală, în comunități sătești conduse de bătrâni sau de căpetenii locale.
2. Creștinismul popular, răspândit în latină, fără o ierarhie bisericească organizată la nord de Dunăre; de aici termeni ca biserică, cruce, a boteza sau păgân.
3. Legăturile cu Imperiul, prin comerț, monede și capete de pod pe Dunăre.
4. Conviețuirea cu migratorii, cu plata tributului și influențe reciproce.

Din această lume, de-a lungul mai multor secole, s-au format românii, iar în Evul Mediu apar primele formațiuni politice conduse de cnezi și voievozi, prezentate în Evul Mediu românesc: ghid complet al Țărilor Române.

Ce a însemnat, pe scurt, retragerea aureliană

Retragerea aureliană a fost sfârșitul stăpânirii romane directe în Dacia, nu sfârșitul romanității de la nord de Dunăre. Armata și administrația au plecat sigur, o parte a populației urbane probabil le-a urmat, dar arheologia și limba arată o populație romanizată care a rămas și a supraviețuit migrațiilor. Pentru tabloul complet al Antichității, revino la Dacii și romanii: ghid complet al Antichității românești.

De reținut:

• retragerea a avut loc sub Aurelian, între 271 și 275;
• izvoarele scrise sunt puține, târzii și asemănătoare între ele;
• la sud de Dunăre s-a creat Dacia Aureliana, împărțită apoi în Ripensis și Mediterranea;
• Imperiul a revenit periodic la nord de Dunăre, mai ales sub Constantin și Justinian;
• goții, hunii, gepizii, avarii și slavii au dominat succesiv teritoriul, dar populația romanică a rămas.