Grecia antică: polisurile, Atena, Sparta și moștenirea lor

Grecia antică este civilizația dezvoltată de vorbitorii limbii grecești în bazinul Mării Egee și în coloniile lor, aproximativ între secolul al VIII-lea î.Hr. și cucerirea romană din secolul al II-lea î.Hr. Ea nu a fost un stat unic, ci o lume de sute de orașe-stat independente, numite polisuri, care se războiau des între ele, dar se recunoșteau ca făcând parte din același neam, al elenilor.

Din această lume fragmentată au ieșit lucruri care ne definesc și azi: democrația, filozofia, teatrul, istoria ca disciplină, Jocurile Olimpice și o bună parte din vocabularul politic și științific european. Ghidul de mai jos explică pe rând epocile, felul în care funcționa un polis, diferențele dintre Atena și Sparta, marile războaie și moștenirea pe care grecii au lăsat-o Europei, inclusiv spațiului românesc.

Ce a fost, de fapt, Grecia antică

Grecia antică a fost o civilizație comună, nu o țară: grecii împărtășeau limba, zeii, poemele lui Homer și sanctuarele mari, dar fiecare oraș avea propriile legi, monede și armate. Ei își spuneau eleni, iar ținutul lor Hellas; numele de „greci” vine de la romani.

Geografia explică multe. Grecia continentală este muntoasă, cu câmpii mici separate de lanțuri de munți, iar insulele sunt numeroase. Comunitățile au crescut izolate unele de altele, dar legate de mare. De aici două trăsături de bază: independența orașelor și orientarea spre navigație și comerț.

Ce îi unea pe greci:

• limba greacă, cu mai multe dialecte (ionic, doric, eolic), și alfabetul adaptat după cel fenician;
• religia comună, cu zeii olimpieni conduși de Zeus;
• sanctuarele panelenice, precum Delfi, cu oracolul lui Apollo, și Olimpia, unde aveau loc Jocurile Olimpice, a căror tradiție începe, conform calculului antic, în 776 î.Hr.;
• epopeile homerice, Iliada și Odiseea, considerate o bază a educației.

Epocile Greciei antice

Istoricii împart trecutul grec în mai multe epoci, fiecare cu trăsături proprii, de la palatele epocii bronzului la regatele elenistice. Datele sunt aproximative și diferă ușor de la un manual la altul.

Scrierea Linear B a fost descifrată în 1952 de Michael Ventris, care a arătat că ascunde o formă foarte veche a limbii grecești, ceea ce a mutat începuturile istoriei grecești cu câteva secole mai devreme.

Polisul: orașul-stat grecesc

Polisul este un oraș-stat independent, format dintr-un centru urban și teritoriul agricol din jur, condus de propriii cetățeni. De la acest cuvânt vin, prin intermediul latinei și al altor limbi, termeni precum politică sau poliție, iar numele multor orașe se termină în -pol (Constantinopol, Sevastopol).

Cum arăta un polis

Un polis tipic avea câteva elemente de bază:

1. Acropola, înălțimea fortificată unde se aflau templele principale și unde se refugiau locuitorii la nevoie.
2. Agora, piața centrală, loc de comerț, dar și de întâlnire politică și de discuție.
3. Chora, teritoriul agricol din jur, cu sate și ferme, de care depindea hrana orașului.
4. Zidurile, clădirile publice, sanctuarele și, mai târziu, teatrul și gimnaziul.

Cine făcea parte din polis

Locuitorii unui polis nu aveau aceleași drepturi. Cetățenii erau, de regulă, bărbații adulți născuți din părinți cetățeni; ei votau, luptau în armată și puteau ocupa funcții. Femeile cetățenilor aveau statut de cetățene, dar fără drepturi politice. Străinii stabiliți, numiți metoikoi la Atena, făceau comerț și plăteau taxe, fără drept de vot. Sclavii erau proprietatea altora și nu aveau drepturi.

Când un polis devenea prea populat, o parte dintre cetățeni plecau să întemeieze un oraș nou, o colonie. Așa au apărut și orașele de pe țărmul românesc al Mării Negre, prezentate în Coloniile grecești din Dobrogea: Histria, Tomis, Callatis.

Atena: drumul spre democrație

Atena a creat, în secolele VI–V î.Hr., prima democrație directă cunoscută, un sistem în care cetățenii hotărau personal legile, războiul și pacea, nu prin reprezentanți. Drumul a durat aproape un secol și a trecut prin mai multe reforme.

Etapele principale

• Dracon (în jurul anului 621 î.Hr.) a pus legile în scris; asprimea lor a dat cuvântul draconic.
• Solon (în jurul anului 594 î.Hr.) a anulat datoriile care îi transformau pe țărani în sclavi și a împărțit cetățenii după avere, nu după naștere.
• Pisistrate și fiii lui au condus ca tirani, cuvânt care la greci însemna conducător ajuns la putere în afara regulilor, nu neapărat crud.
• Clistene (508/507 î.Hr.) a reorganizat cetățenii în zece triburi noi, amestecate geografic, și este considerat fondatorul democrației ateniene.
• Pericle, lider al Atenei la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., a introdus plata pentru funcțiile publice, ca și cetățenii săraci să poată participa.

Instituțiile democrației ateniene

Atenienii aveau și ostracismul: o dată pe an puteau vota exilarea pentru zece ani a unui om politic considerat periculos, scriindu-i numele pe cioburi de ceramică numite ostraka.

Important: Democrația ateniană era limitată după standardele de azi. Femeile, străinii stabiliți și sclavii nu votau, așa că doar o minoritate a locuitorilor Atenei participa la decizii. Ideea de egalitate politică a cetățenilor era însă radicală pentru epocă.

Sparta: statul militar

Sparta, din regiunea Laconia, în Peloponez, a construit un sistem complet diferit de cel atenian: un stat organizat pentru război, în care fiecare cetățean era soldat de profesie. Tradiția atribuia legile Spartei unui legiuitor numit Licurg, despre care nu se știe sigur dacă a existat.

Societatea spartană avea trei categorii principale:

• spartiații, cetățenii cu drepturi depline, care nu munceau pământul, ci se pregăteau pentru luptă;
• periecii, locuitori liberi ai orașelor din jur, care făceau comerț și meșteșuguri, fără drepturi politice la Sparta;
• hiloții, țărani aserviți, care lucrau pământul spartiaților și se revoltau periodic, motiv pentru care Sparta trăia în teama permanentă a unei răscoale.

Băieții spartiați intrau de la vârsta de șapte ani în agoge, un sistem de educație colectivă, aspră, menit să formeze soldați disciplinați. Femeile spartane aveau, în schimb, mai multă libertate decât atenienele: făceau exerciții fizice și administrau proprietăți.

Atena și Sparta, față în față

Războaiele medice și secolul lui Pericle

Războaiele medice au fost conflictele dintre orașele grecești și Imperiul Persan, între 490 și 479 î.Hr., încheiate cu victoria grecilor. Au primit acest nume pentru că grecii îi numeau pe perși și „mezi”.

Bătăliile principale:

1. Marathon (490 î.Hr.): atenienii și aliații din Plateea resping debarcarea trimisă de regele Darius I.
2. Termopile (480 î.Hr.): regele spartan Leonidas, cu trei sute de spartiați și câteva mii de aliați, apără o trecătoare în fața armatei lui Xerxes și cade în luptă.
3. Salamina (480 î.Hr.): flota grecească, inspirată de atenianul Temistocle, distruge flota persană într-o strâmtoare.
4. Plateea (479 î.Hr.): armata greacă, condusă de spartani, învinge definitiv armata persană în Grecia.

După victorie, Atena a condus Liga de la Delos, o alianță maritimă creată pentru a continua lupta cu perșii, care s-a transformat treptat într-un imperiu atenian. Cu banii aliaților și cu argintul propriu, Atena lui Pericle a reconstruit Acropola, unde a fost ridicat Partenonul, templul zeiței Atena, în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. Aceasta este perioada numită adesea „secolul lui Pericle” sau „epoca de aur” a Atenei.

Războiul peloponesiac și ascensiunea Macedoniei

Rivalitatea dintre Atena și Sparta a dus la războiul peloponesiac (431–404 î.Hr.), încheiat cu înfrângerea Atenei și cu slăbirea întregii lumi grecești. Istoricul Tucidide, el însuși participant ca strateg atenian, a scris povestea acestui război, considerată un model de analiză istorică.

Secolul al IV-lea î.Hr. a adus hegemonii schimbătoare (spartană, apoi tebană) și, în final, o putere nouă din nord: Macedonia. Regele Filip al II-lea a reorganizat armata și i-a învins pe atenieni și tebani la Cheroneea, în 338 î.Hr. Fiul său, Alexandru cel Mare, rege între 336 și 323 î.Hr., a cucerit Imperiul Persan, Egiptul și o parte din India, înainte să moară la Babilon, la doar 32 de ani.

După moartea lui, generalii săi au împărțit imperiul în regate elenistice: al Ptolemeilor în Egipt, al Seleucizilor în Asia și al Antigonizilor în Macedonia. Orașe precum Alexandria din Egipt au devenit centre ale științei și culturii. Lumea greacă a intrat treptat sub stăpânire romană: Corintul a fost distrus de romani în 146 î.Hr., iar ultimul regat elenistic, Egiptul Cleopatrei, a fost anexat în 30 î.Hr. Ce a urmat este povestit în Imperiul Roman: ascensiunea și declinul, pe înțeles.

Sfat: Ca să nu încurci perioadele, ține minte trei repere: 480 î.Hr. (Salamina, începutul epocii clasice), 323 î.Hr. (moartea lui Alexandru, începutul epocii elenistice) și 146 î.Hr. (cucerirea romană a Greciei propriu-zise).

Cultura greacă: filozofie, teatru, istorie și știință

Grecii au pus bazele mai multor domenii ale culturii europene, de la filozofie și teatru la matematică și medicină. Numele lor sunt și astăzi repere în școală și în universități.

• Filozofia: Socrate, condamnat la moarte la Atena în 399 î.Hr., a pus în centru întrebarea despre cum trebuie să trăim; elevul său Platon a fondat Academia, iar Aristotel, elevul lui Platon și profesorul lui Alexandru, a scris despre logică, politică, biologie și etică.
• Teatrul: tragedia s-a născut la Atena, în cadrul sărbătorilor zeului Dionysos; marii tragici au fost Eschil, Sofocle și Euripide, iar comedia a fost dusă la apogeu de Aristofan.
• Istoria: Herodot, numit „părintele istoriei”, a scris despre războaiele medice și i-a descris și pe geți; Tucidide a introdus o metodă mai riguroasă, bazată pe martori și pe analiza cauzelor.
• Știința: Pitagora și urmașii lui în matematică, Euclid în geometrie, Arhimede în fizică, Hipocrate în medicină, al cărui nume îl poartă și azi jurământul medicilor.

Mulți dintre acești autori sunt și izvoare pentru istoria spațiului românesc. Ca să știi cum îi citești, de pildă pe Herodot când vorbește despre geți, vezi Izvoarele istorice: sursa primară și cea secundară.

Moștenirea Greciei antice pentru Europa și pentru români

Moștenirea grecească se vede peste tot în lumea de azi: în limbă, în politică, în arhitectură și în felul în care punem întrebări despre lume. Romanii au preluat o mare parte din cultura greacă și au transmis-o Europei, iar Bizanțul a păstrat-o până în secolul al XV-lea.

Câteva urme concrete:

• Cuvinte: democrație, politică, istorie, teatru, filozofie, matematică, biologie, școală și multe altele au rădăcini grecești.
• Alfabetul: alfabetul grec a stat la baza celui latin, prin intermediul etruscilor, și a celui chirilic, folosit de români până în secolul al XIX-lea.
• Arhitectura: ordinele doric, ionic și corintic apar pe clădiri publice din toată Europa; la București, Ateneul Român are în față un peristil cu coloane ionice.
• Ideile politice: dezbaterile moderne despre democrație și cetățenie, inclusiv cele din vremea Revoluției franceze, s-au raportat constant la modelele grecești și romane.
• Prezența directă în spațiul românesc: coloniile grecești din Dobrogea au fost primele orașe de pe teritoriul țării, iar moneda și scrisul grecesc au circulat intens printre geți, cum explicăm în Dacii și romanii: ghid complet al Antichității românești.

Pe scurt despre Grecia antică

Grecia antică a fost o lume de orașe-stat independente, unite prin limbă, religie și cultură, care a inventat democrația, a respins invazia persană, s-a sfâșiat în războaie interne și a fost unificată, în final, de Macedonia. Prin Alexandru cel Mare, cultura greacă s-a răspândit până în India, iar prin Roma a devenit una dintre fundațiile Europei.

De reținut:

• polisul era un oraș-stat cu teritoriul său, condus de cetățeni;
• Atena a creat democrația directă, Sparta un stat militar bazat pe munca hiloților;
• grecii i-au învins pe perși la Marathon, Salamina și Plateea, între 490 și 479 î.Hr.;
• războiul peloponesiac (431–404 î.Hr.) a slăbit lumea greacă, iar Macedonia a preluat conducerea;
• filozofia, teatrul, istoria și știința greacă stau la baza culturii europene.