Iancu de Hunedoara și apărarea Belgradului din 1456

Iancu de Hunedoara a fost cel mai important comandant militar al Regatului Ungariei la mijlocul secolului al XV-lea și unul dintre principalii adversari ai Imperiului Otoman în Europa. Provenit dintr-o familie de mici nobili români din Țara Hațegului, a ajuns voievod al Transilvaniei, apoi guvernator al întregului regat. Cea mai mare victorie a lui este apărarea Belgradului, în iulie 1456, care a oprit pentru câteva decenii înaintarea otomană spre Europa Centrală.

Viața lui leagă istoria românească de cea a Ungariei și a cruciadelor târzii. În paginile de mai jos afli de unde venea, cum a urcat în ierarhia regatului, ce campanii a condus și de ce asediul Belgradului a avut un ecou atât de mare în epocă.

Originea familiei și ascensiunea

Familia lui Iancu provenea din mica nobilime românească a Țării Hațegului, o regiune din sud-vestul Transilvaniei unde cnezii români își păstraseră pământurile. În 1409, regele Sigismund de Luxemburg i-a dăruit tatălui lui Iancu, Voicu, și rudelor acestuia domeniul și castelul de la Hunedoara, de unde familia și-a luat numele.

Data nașterii lui Iancu nu este cunoscută exact; cel mai des este plasată în jurul anilor 1405–1407. Povestea care îl face fiul nelegitim al regelui Sigismund este o legendă apărută mai târziu, probabil pentru a explica ascensiunea rapidă a familiei.

Drumul spre putere

Iancu a început ca ostaș în slujba regelui și a unor mari nobili. Potrivit mai multor istorici, a servit o vreme și în Italia, unde a putut cunoaște tacticile militare ale vremii. A câștigat încrederea regilor Ungariei prin talentul militar, iar ascensiunea lui a fost rapidă:

1. ban al Severinului, la sfârșitul anilor 1430, cu misiunea de a apăra granița de pe Dunăre;
2. voievod al Transilvaniei, din 1441, împreună cu Nicolae de Ilok (Újlaki), funcție pe care a deținut-o până în 1446;
3. guvernator al Ungariei, între 1446 și 1453, în timpul minoratului regelui Ladislau Postumul;
4. căpitan general al regatului, din 1453 până la moarte.

Pentru felul în care funcționa voievodatul transilvan și pentru locul nobilimii românești în el, vezi ghidul despre Transilvania medievală.

Important: Atât istoriografia română, cât și cea maghiară îl revendică pe Iancu de Hunedoara. Faptele nu se exclud: era de origine română și a fost, în același timp, un mare nobil și conducător al Regatului Ungariei, în slujba căruia și-a făcut toată cariera.

Primele victorii: 1441–1442

Iancu și-a construit reputația prin câteva victorii rapide împotriva incursiunilor otomane în Transilvania și în Țara Românească. În primăvara lui 1442, o armată otomană a pătruns în sudul Transilvaniei; după o primă înfrângere, Iancu a strâns noi forțe și a învins-o lângă Sibiu. În toamna aceluiași an, a obținut o nouă victorie în Țara Românească, pe Ialomița, împotriva unei armate otomane trimise să răzbune prima înfrângere.

Aceste succese au avut ecou în toată Europa creștină, care după epoca lui Mircea cel Bătrân și înfrângerea de la Nicopole nu mai avusese multe vești bune de la granița otomană. Papalitatea și regele Ungariei au început să pregătească o nouă cruciadă.

Campania cea lungă și dezastrul de la Varna

Între 1443 și 1444, Iancu a condus, alături de regele Vladislav I (care era și rege al Poloniei), o expediție adânc în Balcani, numită de istorici „campania cea lungă”. Armata creștină a ajuns, în plină iarnă, în zona munților Balcani, a câștigat mai multe lupte, dar a trebuit să se retragă din cauza frigului și a lipsei de provizii.

Pacea încălcată

În vara lui 1444, regele a încheiat o pace cu sultanul Murad al II-lea, dar a rupt-o la scurt timp, la presiunea legatului papal și a celor care credeau că otomanii sunt slăbiți. Noua cruciadă a pornit în toamnă.

Varna (10 noiembrie 1444)

La Varna, pe țărmul Mării Negre, armata creștină a fost înfrântă de Murad al II-lea. Regele Vladislav a murit în luptă, după ce a atacat direct centrul otoman, iar Iancu a reușit să se retragă cu o parte din oaste. Pe drumul de întoarcere, a fost reținut o vreme de domnul Țării Românești, Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, cu care relațiile s-au deteriorat grav în anii următori.

Contextul acestor expediții, ultimele mari cruciade antiotomane, este explicat în articolul despre cruciade și urmările lor.

Guvernatorul Ungariei și înfrângerea de la Kosovo

După moartea regelui la Varna, nobilimea ungară l-a recunoscut ca rege pe copilul Ladislau Postumul, iar în 1446 l-a ales pe Iancu guvernator al regatului. Funcția îi dădea puteri largi, dar nu absolute: trebuia să negocieze permanent cu marii nobili și cu adunările stărilor.

În Țara Românească, Iancu a intervenit pentru a impune domni favorabili Ungariei. În 1447, conflictul cu Vlad Dracul s-a încheiat cu moartea acestuia și a fiului său mai mare, iar pe tron a fost adus Vladislav al II-lea, din ramura Dăneștilor.

În 1448, Iancu a pornit o nouă campanie și a fost învins de Murad al II-lea în a doua bătălie de la Kosovo (octombrie 1448), după mai multe zile de luptă. Înfrângerea a arătat că otomanii nu mai puteau fi alungați din Balcani printr-o singură campanie.

Asediul Belgradului (1456): cum s-a desfășurat

Asediul Belgradului din vara lui 1456 a fost cea mai mare victorie a lui Iancu și a oprit înaintarea otomană spre Ungaria pentru aproximativ șapte decenii. După cucerirea Constantinopolului, în 1453, sultanul Mehmed al II-lea a ales ca țintă următoare cetatea Belgradului, aflată la confluența Savei cu Dunărea. Cine o stăpânea controla drumul spre câmpia Ungariei.

Forțele în prezență

Sultanul a adus o armată foarte mare, cu artilerie grea și o flotilă pe Dunăre. Cetatea era apărată de o garnizoană condusă de Mihai Szilágyi, cumnatul lui Iancu. Iancu a strâns o armată de ajutor, la care s-au adăugat mii de voluntari, mulți țărani și orășeni, chemați la cruciadă de predicatorul franciscan Ioan de Capistrano. Cifrele date de izvoare pentru ambele tabere variază foarte mult și nu pot fi stabilite precis.

Etapele asediului

1. Începutul lui iulie 1456: armata otomană înconjoară cetatea și începe bombardarea zidurilor; flotila blochează Dunărea.
2. 14 iulie: flotila adunată de Iancu rupe blocada de pe Dunăre, iar ajutoarele și proviziile intră în cetate.
3. 21 iulie: otomanii lansează asaltul general și pătrund parțial în cetate, dar sunt respinși după lupte grele.
4. 22 iulie: cruciații lui Capistrano ies spontan din cetate și atacă pozițiile otomane; Iancu profită și lansează un contraatac general, iar artileria otomană este capturată.
5. Noaptea următoare: sultanul, rănit în luptă, ridică asediul și se retrage.

Sfat: Dacă vizitezi Belgradul, cetatea Kalemegdan păstrează traseul zidurilor la confluența celor două râuri. Privită de sus, se înțelege imediat de ce era cheia drumului spre Europa Centrală.

Clopotele de la amiază

Înaintea bătăliei, papa Calixt al III-lea ceruse printr-o bulă ca în toată creștinătatea clopotele să bată la amiază, pentru rugăciuni în sprijinul celor care luptau cu otomanii. Victoria de la Belgrad a fost legată ulterior de acest obicei, care s-a păstrat în multe biserici catolice. Legătura este adesea simplificată în prezentările populare, dar ecoul european al victoriei este bine documentat.

Moartea lui Iancu și moștenirea Corvinilor

Iancu nu s-a putut bucura de victorie: o epidemie de ciumă a izbucnit în tabără, iar el a murit la 11 august 1456, la Zemun, lângă Belgrad. Același flagel l-a răpus câteva luni mai târziu și pe Ioan de Capistrano. Iancu a fost înmormântat în catedrala romano-catolică din Alba Iulia, unde mormântul lui se vede și azi; detalii despre loc găsești în articolul despre istoria cetății Alba Carolina.

Fiii lui Iancu

• Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare, a fost executat în 1457, în urma conflictului cu regele Ladislau Postumul și cu marii nobili.
• Matei Corvin, fiul cel mic, a fost ales rege al Ungariei în 1458 și a domnit până în 1490, fiind unul dintre cei mai importanți monarhi ai regatului. Confruntarea lui cu Moldova este descrisă în articolul despre Ștefan cel Mare și bătălia de la Baia.

Numele de Corvin vine de la corbul (în latină corvus) din stema familiei, care ține în cioc un inel.

Castelul Corvinilor

Iancu a transformat vechea fortificație de la Hunedoara într-un castel gotic impunător, cu turnuri, sală a cavalerilor și capelă, extins ulterior de Matei Corvin și de alți proprietari. Castelul este astăzi unul dintre cele mai vizitate monumente din România.

Cum a fost evaluat Iancu de Hunedoara

Iancu a fost, în ochii contemporanilor, apărătorul creștinătății, dar și un mare nobil cu interese proprii, care și-a construit cel mai întins domeniu din regat. Istoricii îi recunosc talentul de organizator și curajul, dar notează și greșelile strategice de la Varna și Kosovo. Pentru locul lui în ansamblul Evului Mediu românesc, citește ghidul complet al Evului Mediu românesc.

Ce rămâne după Iancu de Hunedoara

Iancu de Hunedoara a pornit din mica nobilime română a Țării Hațegului și a ajuns să conducă Regatul Ungariei. A purtat zeci de campanii împotriva Imperiului Otoman, cu victorii și înfrângeri, iar apărarea Belgradului, din iulie 1456, a fost momentul care a oprit înaintarea sultanului Mehmed al II-lea spre centrul Europei. A murit de ciumă la câteva săptămâni după victorie, lăsând un fiu care avea să devină unul dintre cei mai importanți regi ai Ungariei.

De reținut:

• voievod al Transilvaniei (1441–1446) și guvernator al Ungariei (1446–1453);
• înfrângeri la Varna (1444) și Kosovo (1448);
• victoria de la Belgrad, cu momentele decisive pe 14 și 21–22 iulie 1456;
• moartea de ciumă, la 11 august 1456, și înmormântarea la Alba Iulia;
• fiul său, Matei Corvin, a fost rege al Ungariei între 1458 și 1490.