Cruciadele: cauze, desfășurare și urmări explicate

Cruciadele au fost expediții militare organizate de creștinii din Europa Occidentală, chemate sau aprobate de papă, care le promitea participanților iertarea păcatelor. Cele mai cunoscute au avut ca țintă Țara Sfântă și Ierusalimul, între 1096 și 1291, dar termenul a fost folosit și pentru războaie din Spania, din regiunea baltică, din sudul Franței și, în secolele XIV–XV, pentru campaniile împotriva Imperiului Otoman din Balcani.

Pentru istoria românească, cruciadele contează în două feluri: ordinele militare născute din ele au ajuns și în Transilvania, iar cruciadele târzii de la Nicopole (1396) și Varna (1444) s-au purtat chiar la Dunăre, cu participarea domnilor români și a lui Iancu de Hunedoara. Mai jos găsești cauzele, principalele expediții, ordinele militare și urmările pe termen lung.

Ce a fost o cruciadă

O cruciadă a fost un război considerat sfânt de Biserica Catolică, la care participanții se angajau printr-un jurământ, primind în schimb privilegii spirituale și materiale. Cuvântul vine de la crucea de pânză cusută pe haine de cei care făceau jurământul; oamenii epocii vorbeau mai degrabă de „pelerinaj”, „drum” sau „călătorie” spre Ierusalim.

Elementele care deosebeau o cruciadă de un război obișnuit erau:

• chemarea sau aprobarea papei, care îi dădea legitimitate religioasă;
• jurământul cruciatului, care îl obliga să ajungă la țintă;
• indulgența, adică iertarea pedepselor pentru păcatele mărturisite;
• protecția Bisericii asupra familiei și bunurilor cruciatului cât timp lipsea;
• uneori, amânarea datoriilor și scutiri de anumite taxe.

Important: Numerotarea cruciadelor (prima, a doua, a treia...) este o convenție a istoricilor de mai târziu, nu una a oamenilor din acea vreme. Între expedițiile numerotate au existat numeroase alte campanii mai mici, iar unii autori le numără diferit.

De ce au început cruciadele

Cruciadele au început dintr-o combinație de cauze religioase, politice, sociale și economice, iar momentul declanșator a fost cererea de ajutor a Imperiului Bizantin. Niciuna dintre cauze nu explică singură fenomenul.

Cererea Bizanțului

În 1071, armata bizantină a fost înfrântă la Manzikert de turcii selgiucizi, care au ocupat apoi o mare parte din Asia Mică. Împăratul Alexios I Comnenul a cerut ajutor militar papei, sperând să primească mercenari occidentali. Imperiul Bizantin era continuatorul Imperiului Roman de Răsărit, despre care afli mai multe în articolul despre ascensiunea și declinul Imperiului Roman.

Apelul de la Clermont (1095)

La 27 noiembrie 1095, papa Urban al II-lea a ținut la Clermont, în Franța, un discurs prin care i-a chemat pe creștinii occidentali să ajute Bizanțul și să elibereze Ierusalimul, aflat de secole sub stăpânire musulmană. Textul exact al discursului nu s-a păstrat; avem doar mai multe versiuni scrise de cronicari ulterior, care diferă între ele.

Cauzele de fond

Rolul cavalerilor și al societății împărțite în „ordine” este explicat în articolul despre feudalismul european.

Prima cruciadă și statele cruciate

Prima cruciadă a fost singura care și-a atins pe deplin scopul declarat: cucerirea Ierusalimului. A avut două valuri diferite, cu rezultate foarte diferite.

Cruciada populară

În 1096, înaintea armatelor organizate, au pornit mulțimi de oameni simpli, conduse de predicatori precum Petru Eremitul. Pe drum, unele grupuri au comis masacre împotriva comunităților evreiești din orașele de pe Rin. Ajunși în Asia Mică, cei mai mulți au fost nimiciți de turci.

Cruciada baronilor

Armatele conduse de mari nobili, între care Godefroy de Bouillon, Raymond de Toulouse și Bohemond de Taranto, s-au adunat la Constantinopol, au trecut în Asia Mică și au cucerit, după un asediu lung, Antiohia (1098). La 15 iulie 1099 au cucerit Ierusalimul, iar cucerirea a fost urmată de un masacru al locuitorilor, consemnat chiar de cronicarii creștini.

Statele cruciate

Cuceritorii au întemeiat patru state, numite de istorici state cruciate sau „latine”:

1. Comitatul Edesei;
2. Principatul Antiohiei;
3. Regatul Ierusalimului, cel mai important;
4. Comitatul Tripoli.

Statele erau organizate după modelul feudal occidental, dar populația lor era în majoritate formată din creștini orientali și musulmani, iar cruciații rămâneau o minoritate dependentă de sosirea constantă a unor noi luptători din Europa.

Marile cruciade, pe scurt

După prima cruciadă au urmat expediții organizate de regi și împărați, din ce în ce mai puțin reușite. Tabelul rezumă cele mai cunoscute.

Saladin și pierderea Ierusalimului

Căderea Edesei, în 1144, a provocat a doua cruciadă. Mai târziu, sultanul Saladin a unificat Egiptul și Siria, i-a învins pe cruciați la Hattin, în 1187, și a cucerit Ierusalimul. A treia cruciadă, condusă de cei mai importanți monarhi ai Occidentului, a recucerit Acra, dar nu și Ierusalimul; împăratul Frederic Barbarossa s-a înecat pe drum, în Asia Mică, în 1190. Pacea încheiată în 1192 între Richard Inimă de Leu și Saladin le-a permis pelerinilor creștini să viziteze orașul.

Cruciada a patra și Constantinopolul

Cruciada a patra a fost deturnată de la scopul ei. Cruciații, care nu puteau plăti Veneției transportul pe mare, s-au implicat în luptele pentru tronul bizantin și, în aprilie 1204, au cucerit și jefuit Constantinopolul, un oraș creștin. Au întemeiat acolo Imperiul Latin de Constantinopol, care a durat până în 1261. Episodul a adâncit ruptura dintre creștinii occidentali și cei ortodocși, separați oficial încă din 1054.

Sfat: Dacă vrei să reții cronologia, leagă fiecare cruciadă de un singur eveniment: 1099 cucerirea Ierusalimului, 1187 pierderea lui, 1204 jefuirea Constantinopolului, 1291 căderea Acrei. Restul detaliilor se așază mai ușor în jurul acestor patru repere.

Ordinele militare: templieri, ospitalieri, teutoni

Ordinele militare au fost comunități de călugări-cavaleri, care depuneau voturi religioase, dar purtau și arme pentru apărarea pelerinilor și a statelor cruciate. Au devenit unele dintre cele mai bogate și mai puternice instituții ale Evului Mediu.

Ordinele au avut legături directe cu spațiul românesc. Ospitalierii au primit de la regele Ungariei, prin Diploma din 1247, teritorii la sud de Carpați; documentul este descris în articolul despre întemeierea Țării Românești. Cavalerii teutoni au fost aduși în Țara Bârsei, unde au construit fortificații până la alungarea lor, în 1225, episod prezentat în ghidul despre Transilvania medievală.

Alte cruciade: Spania, Baltica și sudul Franței

Papalitatea a extins ideea de cruciadă și la alte războaie, purtate în Europa, împotriva musulmanilor, a păgânilor sau a celor considerați eretici.

• Reconquista: luptele regatelor creștine din Peninsula Iberică împotriva statelor musulmane au primit, din secolul al XII-lea, statut de cruciadă. Procesul s-a încheiat în 1492, odată cu cucerirea Granadei.
• Cruciadele nordice: expediții împotriva popoarelor păgâne din jurul Mării Baltice, conduse în mare parte de Ordinul Teutonic, care a creat acolo un stat propriu.
• Cruciada albigensă (1209–1229): război dus în sudul Franței împotriva catarilor, o mișcare religioasă considerată eretică de Biserica Catolică; a dus la integrarea regiunii în regatul francez.

Cruciada copiilor

Despre așa-numita cruciadă a copiilor din 1212 circulă multe povești. Izvoarele arată că au existat mișcări populare de tineri și de oameni săraci în Franța și în Germania, care voiau să ajungă la Ierusalim, dar multe detalii (vânzarea lor ca sclavi, numărul participanților) sunt nesigure sau legendare. Este un bun exemplu de eveniment pe care trebuie să-l verifici în izvoare, cum explică articolul despre izvoarele primare și secundare.

Sfârșitul statelor cruciate și cruciadele târzii

Statele cruciate din Orient au dispărut în 1291, când mamelucii din Egipt au cucerit Acra, ultima mare cetate creștină din Țara Sfântă. Ideea de cruciadă nu a murit însă, ci s-a îndreptat spre un nou adversar: Imperiul Otoman, care înainta în Balcani.

Cruciadele de la Dunăre

Participarea Țării Românești la cruciada de la Nicopole este explicată în articolul despre domnia lui Mircea cel Bătrân, iar campaniile de la Varna și Belgrad în articolul despre Iancu de Hunedoara. După 1453, când otomanii au cucerit Constantinopolul, papii au mai chemat la cruciadă de mai multe ori, dar marile puteri occidentale nu au mai trimis armate comune. Ștefan cel Mare, de exemplu, a cerut ajutor după victoria de la Vaslui, din 1475, fără să primească sprijinul sperat.

Urmările cruciadelor

Cruciadele au avut urmări importante, dar istoricii avertizează să nu le fie atribuite toate schimbările din Europa secolelor XII–XIII, multe dintre ele având și alte cauze. Câteva consecințe sunt totuși larg acceptate.

1. Slăbirea Imperiului Bizantin, mai ales după 1204, ceea ce a ușurat mai târziu expansiunea otomană în Balcani.
2. Adâncirea rupturii dintre catolici și ortodocși, din cauza jafului Constantinopolului.
3. Dezvoltarea orașelor italiene, mai ales a Veneției și a Genovei, care au câștigat din transportul cruciaților și din comerțul cu Orientul.
4. Creșterea autorității papalității, cel puțin în primele două secole, și răspândirea practicii indulgențelor, criticată ulterior în Reforma protestantă.
5. Violența împotriva evreilor din Europa, care a însoțit mai multe valuri de cruciați.
6. Contacte culturale între Occident și Orient, deși cele mai multe transferuri de cunoștințe (filosofie, medicină, matematică) s-au produs mai ales prin Spania și Sicilia, nu prin Țara Sfântă.
7. Memoria conflictului, folosită și reinterpretată în epocile următoare, inclusiv în discursuri politice moderne.

Atenție: Cruciadele sunt adesea prezentate fie ca simple aventuri eroice, fie doar ca agresiuni. Istoricii le privesc ca pe un fenomen complex, cu motivații religioase sincere, interese politice și economice și episoade de violență extremă, toate prezente în același timp.

Ce merită reținut despre cruciade

Cruciadele au fost războaie religioase chemate de papalitate, care au pornit în 1095 ca răspuns la cererea de ajutor a Bizanțului și la dorința de a cuceri Ierusalimul. Prima cruciadă a reușit și a creat statele cruciate, dar acestea au fost pierdute treptat, până la căderea Acrei, în 1291. Cruciada a patra a lovit chiar Constantinopolul creștin, iar ultimele mari cruciade, purtate la Dunăre împotriva otomanilor, s-au încheiat cu înfrângeri, cu excepția apărării Belgradului. Pentru locul acestor evenimente în istoria Țărilor Române, citește ghidul Evului Mediu românesc.

De reținut:

• apelul papei Urban al II-lea la Clermont, în 1095;
• cucerirea Ierusalimului, la 15 iulie 1099, și pierderea lui în fața lui Saladin, în 1187;
• jefuirea Constantinopolului de către cruciați, în 1204;
• căderea Acrei, în 1291, a pus capăt statelor cruciate;
• Nicopole (1396) și Varna (1444) au fost cruciade antiotomane la Dunăre.