Războiul Rece: blocuri, crize și căderea Zidului Berlinului

Războiul Rece a fost confruntarea politică, militară, economică și ideologică dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, împreună cu aliații lor, care a durat aproximativ din 1947 până în 1991. I se spune „rece” pentru că cele două superputeri nu s-au înfruntat niciodată direct pe câmpul de luptă: rivalitatea s-a dus prin cursa înarmărilor nucleare, prin competiția spațială, prin propagandă și prin războaie purtate în alte regiuni ale lumii, de la Coreea la Vietnam și Afganistan.

Pentru România, Războiul Rece nu a fost o poveste îndepărtată. A determinat apartenența țării la blocul sovietic, regimul politic de după 1947, relațiile cu Occidentul și, în cele din urmă, momentul căderii comunismului. Ghidul de mai jos explică etapele, crizele și sfârșitul acestei confruntări, apoi locul României în ea. Pentru imaginea de ansamblu a secolului, vezi ghidul României în secolul XX.

Ce a fost Războiul Rece

Războiul Rece a fost o rivalitate globală între două sisteme opuse, capitalismul democratic condus de SUA și comunismul condus de URSS, fiecare convins că modelul său trebuie să se extindă. Termenul a fost popularizat în 1947 de jurnalistul american Walter Lippmann, într-o serie de articole cu acest titlu.

Rădăcinile ideologice sunt mai vechi. Marxismul, pe care se sprijinea regimul sovietic, s-a născut în secolul al XIX-lea ca reacție la transformările aduse de industrializare, despre care citești în Revoluția industrială: cum a schimbat Europa și lumea. Diferența dintre cele două lumi era însă una concretă, vizibilă în viața de zi cu zi.

Important: Nu toate statele lumii au aparținut unui bloc. Mișcarea de nealiniere, formată în anii 1950–1960 în jurul unor țări precum India, Egipt și Iugoslavia, a încercat să păstreze distanța față de ambele superputeri.

Cum a început (1945–1949)

Războiul Rece a început atunci când alianța dintre SUA, Marea Britanie și URSS, câștigătoare în al Doilea Război Mondial, s-a rupt din cauza viitorului Europei de Est și al Germaniei. Armata Roșie ocupa în 1945 jumătatea estică a continentului, iar Moscova a impus acolo guverne comuniste, ca în România, unde pașii sunt descriși în Instaurarea comunismului în România: pașii dintre 1944 și 1947.

Momentele care au marcat ruptura:

1. martie 1946: Winston Churchill vorbește, la Fulton, în SUA, despre o „cortină de fier” care a coborât peste Europa, de la Marea Baltică la Marea Adriatică;
2. martie 1947: președintele Harry Truman anunță politica de sprijin pentru statele amenințate de comunism, numită Doctrina Truman;
3. iunie 1947: este anunțat Planul Marshall, ajutor economic american pentru refacerea Europei; URSS refuză și obligă statele din sfera ei, inclusiv România, să refuze;
4. 1948–1949: blocada Berlinului, când sovieticii închid accesul terestru spre sectoarele occidentale ale orașului, iar americanii și britanicii le aprovizionează prin aer aproape un an;
5. 1949: se formează două state germane, Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană, iar URSS testează prima ei bombă atomică.

Contextul militar al sfârșitului războiului mondial, inclusiv situația României în 1944–1945, este prezentat în România în Al Doilea Război Mondial, explicată pe etape.

Cele două blocuri și alianțele lor

Europa s-a împărțit în două blocuri stabile, fiecare cu propria alianță militară și propria organizație economică, iar granița dintre ele a rămas aproape neschimbată până în 1989. În aprilie 1949 a fost semnat la Washington tratatul care a creat NATO (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), bazat pe principiul apărării colective. În ianuarie același an, URSS și aliații ei înființaseră CAER, iar în mai 1955 a apărut Tratatul de la Varșovia, alianța militară a blocului estic.

România a fost membră fondatoare a CAER și a Tratatului de la Varșovia. În interiorul blocului estic, URSS a intervenit militar atunci când un stat a încercat să iasă din linie: în Ungaria, în 1956, și în Cehoslovacia, în 1968.

Cursa înarmărilor și cursa spațială

Cursa înarmărilor a fost competiția dintre superputeri pentru arme tot mai numeroase și mai distructive, iar cursa spațială a fost fața ei pașnică, folosită și ca vitrină a superiorității tehnologice. După ce SUA folosiseră bomba atomică în 1945, iar URSS a obținut-o în 1949, ambele au dezvoltat bomba cu hidrogen și rachete capabile să lovească orice punct de pe glob.

Echilibrul care a rezultat se numește descurajare nucleară sau, cu termenul englezesc, MAD (distrugere reciprocă asigurată): niciuna dintre părți nu putea ataca fără să fie distrusă la rândul ei. Paradoxal, tocmai această amenințare a împiedicat un război direct.

Reperele cursei spațiale:

• 4 octombrie 1957: URSS lansează Sputnik, primul satelit artificial;
• 12 aprilie 1961: Iuri Gagarin devine primul om în spațiu;
• iulie 1969: misiunea americană Apollo 11 aduce primii oameni pe Lună.

Sfat: Ca să reții etapele Războiului Rece, leagă fiecare deceniu de o imagine: anii 1950, bomba și Sputnikul; anii 1960, Zidul și Cuba; anii 1970, destinderea; anii 1980, Gorbaciov și căderea Zidului.

Crizele majore

Războiul Rece a fost o succesiune de crize, unele aproape de un conflict direct, altele transformate în războaie regionale purtate de aliații superputerilor. Tabelul de mai jos le adună pe cele mai cunoscute.

Zidul Berlinului

Berlinul era împărțit în sectoare de ocupație, iar granița dintre partea estică și cea vestică a orașului rămăsese deschisă, așa că sute de mii de oameni fugeau prin ea spre Occident. Pe 13 august 1961, autoritățile est-germane au închis granița peste noapte, iar în anii următori au construit un sistem de ziduri, sârmă ghimpată și turnuri de pază. Zidul a devenit simbolul diviziunii Europei.

Criza rachetelor din Cuba

În octombrie 1962, avioanele de recunoaștere americane au descoperit baze de rachete sovietice în Cuba, la mică distanță de coasta SUA. Președintele John F. Kennedy a impus o „carantină” navală, iar timp de aproximativ două săptămâni lumea s-a aflat la un pas de război nuclear. Criza s-a încheiat printr-un compromis: URSS și-a retras rachetele, iar SUA s-au angajat să nu invadeze Cuba și, în secret, să retragă unele rachete din Turcia. După criză, cele două părți au instalat o linie directă de comunicare între Washington și Moscova.

Destinderea și noua tensiune (1969–1985)

Anii 1970 au adus o perioadă de destindere, în care superputerile au negociat limitarea armelor și au recunoscut granițele existente în Europa. Cele mai importante rezultate au fost:

• acordurile SALT I din 1972, primele limitări ale armelor strategice;
• Actul final de la Helsinki, semnat în 1975 de statele europene, SUA și Canada, inclusiv România, care recunoștea granițele și includea angajamente privind drepturile omului;
• creșterea schimburilor comerciale și culturale dintre Est și Vest.

Angajamentele din documentul de la Helsinki au fost folosite ulterior de disidenții din Est, care cereau regimurilor lor să respecte ce semnaseră. Destinderea s-a încheiat după invadarea Afganistanului de către URSS, în 1979. Au urmat boicotarea Jocurilor Olimpice de la Moscova din 1980 de către SUA și alte state, contraboicotul de la Los Angeles din 1984, la care România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a participat, și o nouă cursă a înarmărilor sub președintele Ronald Reagan.

România în Războiul Rece

România a fost parte a blocului sovietic de la început până la sfârșit, dar a dus, din anii 1960, o politică externă diferită de a celorlalți membri, fără să schimbe natura regimului intern. Pașii acestei evoluții:

1. 1945–1958: prezența trupelor sovietice și alinierea completă la Moscova;
2. 1958: retragerea trupelor sovietice din România;
3. aprilie 1964: declarația conducerii de la București privind dreptul fiecărui partid comunist de a-și stabili propria linie;
4. 1968: refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei și condamnarea ei publică de către Nicolae Ceaușescu;
5. anii 1970: relații speciale cu SUA, Germania Federală și China, aderarea la FMI și Banca Mondială.

Această politică i-a adus regimului avantaje în Occident, dar în anii 1980, când URSS a început reformele lui Mihail Gorbaciov, România a rămas izolată, cu o conducere care respingea orice deschidere. Felul în care politica externă se lega de viața internă este explicat în Epoca Ceaușescu: politică, economie și viață cotidiană.

Atenție: Independența externă a României în anii 1960–1980 nu a însemnat o liberalizare internă. Istoricii subliniază că regimul a folosit-o mai ales pentru a-și consolida legitimitatea și pentru a obține credite și prestigiu.

1989–1991: căderea Zidului și sfârșitul

Războiul Rece s-a încheiat pentru că URSS nu a mai putut și nu a mai vrut să-și mențină controlul asupra Europei de Est, iar regimurile comuniste au căzut unul după altul în 1989. Mihail Gorbaciov, ajuns la conducerea URSS în 1985, a lansat politicile de glasnost (transparență) și perestroika (restructurare) și a renunțat la intervenția militară în statele aliate.

Cronologia sfârșitului:

• 1987: tratatul sovieto-american privind eliminarea rachetelor nucleare cu rază medie de acțiune;
• vara lui 1989: Ungaria deschide granița cu Austria, iar mii de est-germani trec prin ea spre Vest;
• 9 noiembrie 1989: cade Zidul Berlinului, după ce autoritățile est-germane anunță deschiderea graniței;
• decembrie 1989: căderea regimului Ceaușescu, singura schimbare violentă din bloc, descrisă în Revoluția din decembrie 1989: cronologie și consecințe;
• 3 octombrie 1990: reunificarea Germaniei;
• 1991: desființarea CAER și a Tratatului de la Varșovia, iar în decembrie destrămarea Uniunii Sovietice.

Odată cu dispariția URSS, la sfârșitul lui 1991, confruntarea dintre cele două blocuri a luat sfârșit, iar harta politică a Europei s-a schimbat profund.

Războiul Rece în câteva idei

Războiul Rece a fost o confruntare de aproape jumătate de secol între două sisteme, purtată prin arme, propagandă, economie și știință, fără un război direct între superputeri. A împărțit Europa în două, a dat naștere unor crize care au adus lumea aproape de un conflict nuclear și s-a încheiat surprinzător de repede, între 1989 și 1991.

De reținut:

• a durat aproximativ din 1947 până în 1991, între SUA și URSS, cu aliații lor;
• NATO a apărut în 1949, Tratatul de la Varșovia în 1955;
• cele mai grave crize: blocada Berlinului, Zidul din 1961, criza rachetelor din Cuba din 1962;
• România a fost în blocul estic, dar a dus din anii 1960 o politică externă proprie;
• sfârșitul: căderea Zidului Berlinului în 1989 și destrămarea URSS în 1991.