România în Al Doilea Război Mondial, explicată pe etape

România a participat la al Doilea Război Mondial de ambele părți ale frontului: între iunie 1941 și august 1944 alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice, iar între august 1944 și mai 1945 alături de Aliați, împotriva Germaniei și a Ungariei. Înainte de a intra în luptă, țara pierduse deja, în vara lui 1940, aproximativ o treime din teritoriu, fără să tragă un foc.

Ca să înțelegi această perioadă, cel mai util este să o împarți în etape și să urmărești, pentru fiecare, cine conducea țara, cu cine era aliată și ce urmărea. Articolul de mai jos face exact asta și include și capitolul cel mai dureros al epocii, crimele comise împotriva evreilor și romilor.

Etapele războiului pe scurt

Războiul României poate fi împărțit în cinci etape clare, fiecare cu alt context politic și alte obiective. Tabelul de mai jos îți oferă harta generală, iar secțiunile următoare le explică pe rând.

Neutralitatea și izolarea (1939–1940)

La izbucnirea războiului, în septembrie 1939, România s-a declarat neutră, sperând că garanțiile Franței și ale Marii Britanii și alianțele regionale îi vor proteja granițele. Țara a primit atunci refugiați polonezi și a permis tranzitul unei părți a guvernului și a tezaurului Poloniei, invadate de Germania și URSS.

Sistemul de securitate s-a prăbușit rapid. Pactul Ribbentrop–Molotov din august 1939 conținea un protocol secret prin care Germania recunoștea interesul sovietic pentru Basarabia. Pe plan intern, premierul Armand Călinescu a fost asasinat de legionari în septembrie 1939. Când Franța a capitulat, în iunie 1940, România a rămas fără niciun protector real, iar regele a început să se apropie de Germania, principalul cumpărător al petrolului românesc.

Vara lui 1940: pierderile teritoriale și căderea regelui

În doar câteva luni din 1940, România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, ținutul Herța, nord-vestul Transilvaniei și Cadrilaterul. Fiecare pierdere a venit pe altă cale.

1. Ultimatumul sovietic (26–27 iunie 1940): URSS a cerut cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei în câteva zile; Consiliul de Coroană a acceptat, iar retragerea s-a făcut în grabă, cu incidente și victime.
2. Dictatul de la Viena (30 august 1940): Germania și Italia au decis cedarea către Ungaria a nord-vestului Transilvaniei, un teritoriu de peste 40.000 km², cu orașe precum Cluj, Oradea, Satu Mare și Târgu Mureș.
3. Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940): Cadrilaterul, adică sudul Dobrogei, a revenit Bulgariei, cu un schimb de populație.

Pierderile au provocat o criză politică majoră. Carol al II-lea l-a numit prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, căruia i-a dat puteri depline, iar pe 6 septembrie 1940 a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I, în vârstă de 18 ani.

Statul Național-Legionar

Antonescu a guvernat inițial împreună cu Mișcarea Legionară, într-un regim numit Statul Național-Legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941). Perioada a fost marcată de violențe: în noiembrie 1940, legionarii au ucis zeci de deținuți politici la Jilava și i-au asasinat pe istoricul Nicolae Iorga și pe economistul Virgil Madgearu. În ianuarie 1941, conflictul dintre Antonescu și legionari s-a încheiat cu o rebeliune, înăbușită de armată, în timpul căreia a avut loc și un pogrom împotriva evreilor din București. De atunci, Antonescu a condus singur, ca dictator militar. În noiembrie 1940, România aderase la Pactul Tripartit, iar trupe germane se aflau deja pe teritoriul ei.

Războiul în Est (1941–1944)

Pe 22 iunie 1941, România a intrat în război alături de Germania, în cadrul atacului împotriva Uniunii Sovietice. Obiectivul declarat era recuperarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, realizată până la sfârșitul lui iulie 1941.

Decizia de a continua lupta dincolo de Nistru a fost și rămâne cea mai controversată a lui Antonescu. Etapele principale:

Dezastrul de la Stalingrad a schimbat percepția asupra războiului. Din 1943, opoziția democratică, condusă de Iuliu Maniu și Constantin I. C. Brătianu, și apoi chiar oameni din guvern au început să caute contacte cu Aliații pentru ieșirea din război. Rafinăriile de la Ploiești, esențiale pentru Germania, au fost bombardate de aviația americană în august 1943, iar în 1944 bombardamentele au lovit și Bucureștiul.

Holocaustul în România

În anii războiului, autoritățile române conduse de Ion Antonescu au fost responsabile de deportarea și moartea unui număr foarte mare de evrei și romi. Acest capitol a fost multă vreme negat sau minimalizat, inclusiv în perioada comunistă, și a fost documentat sistematic abia după 1989.

Principalele fapte, așa cum au fost stabilite de cercetarea istorică:

• pogromul de la Iași, de la sfârșitul lui iunie 1941, cu mii de victime, ucise pe străzi și în „trenurile morții”;
• masacrele din Basarabia și Bucovina din vara lui 1941, odată cu înaintarea trupelor;
• deportările în Transnistria ale evreilor din Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, unde mulți au murit de foame, boli, frig sau au fost uciși;
• masacrul de la Odesa, din toamna lui 1941;
• deportarea romilor în Transnistria, în 1942, cu un număr mare de victime.

În 2004, o comisie internațională condusă de laureatul Premiului Nobel Elie Wiesel a prezentat un raport care a stabilit că între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși în teritoriile aflate sub controlul autorităților române. Raportul a constatat și că majoritatea evreilor din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei au supraviețuit, după ce planul de deportare a lor în lagărele naziste nu a fost pus în aplicare. Evreii din nordul Transilvaniei, aflat atunci sub administrație ungară, au fost deportați la Auschwitz în 1944 de autoritățile ungare și germane.

Important: Pe o temă atât de gravă, folosește surse istorice serioase și cifrele stabilite de cercetarea academică. Cum deosebești izvoarele de interpretări afli în Izvoarele istorice: sursa primară și cea secundară.

23 august 1944 și schimbarea de tabără

Pe 23 august 1944, în timp ce Armata Roșie străpungea frontul din Moldova, regele Mihai I l-a arestat pe Ion Antonescu și a anunțat ieșirea României din alianța cu Germania. Acțiunea a fost pregătită de rege, de câțiva ofițeri și de partidele grupate în Blocul Național Democrat.

Germania a reacționat prin bombardarea Bucureștiului și prin lupte în jurul capitalei și al Ploieștiului, dar trupele germane din zonă au fost rapid înfrânte. Armata Roșie a intrat în București la sfârșitul lui august, iar convenția de armistițiu a fost semnată la Moscova pe 12 septembrie 1944, în condiții dure. Pregătirea și desfășurarea actului sunt explicate pe larg în Actul de la 23 august 1944: ce s-a întâmplat și de ce.

Campania din Vest (1944–1945)

După 23 august, armata română a luptat alături de Armata Roșie împotriva trupelor germane și ungare, mai întâi pentru eliberarea nord-vestului Transilvaniei, apoi în Ungaria, Cehoslovacia și Austria. Luptele au durat până la capitularea Germaniei, în mai 1945.

Reperele principale:

1. septembrie–octombrie 1944: luptele din Transilvania, inclusiv cele de la Păuliș și din zona Turzii;
2. 25 octombrie 1944: ultimele localități din nord-vest (Carei, Satu Mare) sunt eliberate; ziua a devenit ulterior Ziua Armatei Române;
3. toamna 1944 – iarna 1945: lupte în Ungaria, inclusiv la Debrețin și la asediul Budapestei;
4. 1945: lupte în munții Tatra și în Cehoslovacia, până în Austria și Moravia, în luna mai.

Pierderile umane din această campanie au fost mari. Cu toate acestea, la Conferința de pace din 1946–1947, România nu a primit statutul de stat cobeligerant, cerut de guvernul român, și a fost tratată ca fost aliat al Germaniei.

Sfat: Când citești despre această perioadă, verifică mereu pentru ce etapă vorbește un text. Aceeași armată a luptat împotriva URSS până în august 1944 și alături de ea după aceea, iar multe confuzii vin din amestecarea celor două perioade.

Tratatul de pace din 1947 și urmările

Războiul s-a încheiat pentru România cu Tratatul de pace de la Paris, semnat pe 10 februarie 1947, care a stabilit în mare granițele actuale ale țării. Nord-vestul Transilvaniei a revenit României, dar Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța au rămas Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul, Bulgariei.

Urmările au fost profunde:

• România a plătit despăgubiri de război importante, mai ales către URSS;
• trupele sovietice au rămas pe teritoriul țării până în 1958;
• prezența sovietică și presiunea Moscovei au permis venirea comuniștilor la putere, proces explicat în Instaurarea comunismului în România: pașii dintre 1944 și 1947;
• Ion Antonescu a fost judecat de Tribunalul Poporului și executat în iunie 1946;
• țara a intrat în sfera de influență sovietică, la începutul confruntării prezentate în Războiul Rece: blocuri, crize și căderea Zidului Berlinului.

Pentru felul în care această perioadă s-a născut din criza politică a anilor 1930, vezi România interbelică: Constituția din 1923 și marile reforme, iar pentru imaginea întregului secol, România în secolul XX: ghid de la Marea Unire la 1989.

Ideile principale despre România în al Doilea Război Mondial

Pe scurt, România a intrat în război după ce pierduse o treime din teritoriu, a luptat trei ani alături de Germania pentru recuperarea Basarabiei și mult dincolo de ea, cu pierderi militare imense și cu crime grave împotriva evreilor și romilor, iar în august 1944 a trecut de partea Aliaților. Această schimbare i-a adus înapoi nord-vestul Transilvaniei, dar nu a putut împiedica pierderea Basarabiei și instaurarea comunismului.

De reținut:

• vara lui 1940: pierderi teritoriale către URSS, Ungaria și Bulgaria;
• 22 iunie 1941: intrarea în război alături de Germania;
• 1941–1944: Holocaustul în teritoriile controlate de autoritățile române;
• 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și schimbarea de tabără;
• 10 februarie 1947: Tratatul de pace de la Paris și granițele de azi.