Sarmizegetusa Regia: capitala dacică din Munții Orăștiei

Sarmizegetusa Regia a fost capitala regatului dac în epoca lui Decebal, adică centrul de unde regele conducea statul și unde se aflau cele mai importante sanctuare ale dacilor. Ruinele ei se găsesc în Munții Orăștiei, pe teritoriul satului Grădiștea de Munte din județul Hunedoara, la peste 1.000 de metri altitudine, într-o zonă împădurită și greu accesibilă chiar și astăzi.

Situl face parte din grupul fortărețelor dacice din Munții Orăștiei, înscris în patrimoniul mondial UNESCO în 1999. Mai jos afli cum era organizată capitala, ce rost aveau sanctuarele, ce s-a întâmplat după cucerirea romană și ce merită să știi înainte să urci până acolo.

Unde se află Sarmizegetusa Regia și cum arată locul

Situl se află pe dealul Grădiștii, în valea râului Grădiștea, în inima unui sistem de cetăți care păzea accesul spre centrul regatului. Pentru a ajunge la capitală, un atacator venit dinspre valea Mureșului trebuia să treacă de mai multe fortificații așezate pe înălțimi.

Complexul are trei componente principale, așezate pe terase amenajate de mâna omului:

• cetatea propriu-zisă, o incintă fortificată pe vârful dealului;
• zona sacră, aflată la est de cetate, cu mai multe sanctuare;
• așezarea civilă, întinsă pe terasele din jur, cu locuințe, ateliere și depozite.

Terasele au fost tăiate în coasta muntelui și susținute cu ziduri de sprijin, o lucrare considerabilă pentru o comunitate antică. Ele au permis construirea unor clădiri mari pe un teren în pantă.

Ce știm despre rolul ei în regatul dac

Sarmizegetusa a fost reședința regală și principalul centru religios al dacilor cel puțin în ultima fază a regatului, sub Decebal. Numele apare la autori antici precum Ptolemeu și în legătură cu războaiele lui Traian, iar adaosul „Regia” a fost folosit de istoricii moderni pentru a o deosebi de orașul roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Burebista sau Decebal?

Nu știm sigur dacă Sarmizegetusa era deja capitală în vremea lui Burebista, în secolul I î.Hr. Unii istorici consideră că centrul de putere al acestuia se afla în altă parte și că importanța capitalei din Munții Orăștiei a crescut treptat. Despre izvoarele care vorbesc de primul mare rege dac afli mai multe în Burebista și primul stat dac: ce știm din izvoare.

Ce spune un vas ștampilat

Printre descoperirile celebre de aici se numără un vas mare de ceramică pe care apare inscripția „DECEBALVS PER SCORILO”. Formularea a fost interpretată în mai multe feluri, de la „Decebal, fiul lui Scorilo” la o marcă de atelier sau de proprietate. Exemplul arată de ce o inscripție scurtă trebuie citită prudent, cu metoda descrisă în Izvoarele istorice: sursa primară și cea secundară.

Cetatea: zidurile în tehnica murus dacicus

Cetatea de pe vârful dealului era o incintă de formă neregulată, apărată de un zid construit în tehnica murus dacicus. Aceasta este o tehnică specifică dacilor din această zonă, care combina blocuri mari de piatră fasonată cu pământ, piatră mărunță și lemn.

Cum era construit zidul

1. Se ridicau două fețe paralele din blocuri de calcar tăiate regulat, așezate fără mortar.
2. Spațiul dintre ele se umplea cu pământ și piatră, o umplutură numită de specialiști emplecton.
3. Cele două fețe erau legate între ele cu bârne de lemn, fixate în lăcașuri tăiate în blocuri în formă de „coadă de rândunică”.
4. Deasupra soclului de piatră se aflau, cel mai probabil, elevații din cărămidă nearsă sau lemn.

Rezultatul era un zid gros, elastic și greu de dărâmat cu mijloacele vremii. Pe unele blocuri se văd și litere grecești, interpretate ca semne de montaj sau marcaje ale echipelor de lucru, un indiciu al contactelor cu lumea greco-romană.

Sfat: Când ajungi la zidul cetății, caută pe fața blocurilor lăcașurile pentru bârne. Ele te ajută să înțelegi imediat principiul tehnicii murus dacicus și diferența față de zidurile romane cu mortar refăcute după cucerire.

Zona sacră: sanctuarele și „Soarele de andezit”

Zona sacră este partea cea mai cunoscută a sitului și cuprinde mai multe sanctuare, unele circulare, altele dreptunghiulare. Funcția lor exactă nu este cunoscută din texte, pentru că dacii nu au lăsat scrieri despre religia lor, așa că interpretările se bazează pe arheologie.

Tipuri de sanctuare

• Sanctuarele dreptunghiulare sunt formate din șiruri de baze de coloane din calcar sau andezit, așezate în rânduri regulate. Probabil susțineau construcții din lemn.
• Sanctuarul mare rotund, cu un diametru de aproximativ 30 m, are mai multe cercuri concentrice de stâlpi și blocuri, iar în interior se afla o construcție în formă de potcoavă.
• Sanctuarul mic rotund repetă, la scară redusă, ideea unui cerc de piatră.

„Soarele de andezit”

Lângă sanctuare se află un monument circular din plăci de andezit, cu diametrul de aproximativ 7 m, cunoscut popular ca „Soarele de andezit” sau altarul mare. A fost interpretat ca altar pentru sacrificii, dar destinația lui rămâne o ipoteză.

Important: Interpretarea sanctuarului mare rotund ca un „calendar dacic” este o ipoteză formulată de unii cercetători pe baza numărului de stâlpi. Ea nu este demonstrată, iar alți specialiști o privesc cu rezervă.

Așezarea civilă, atelierele și apa

În jurul cetății și al zonei sacre se întindea o așezare mare, cu locuințe, ateliere meșteșugărești și depozite, care făcea din Sarmizegetusa mai mult decât o fortăreață. Locuințele erau construite pe terase, unele de formă circulară sau poligonală, altele rectangulare.

Arheologii au descoperit aici urme de activitate meșteșugărească intensă:

• ateliere de prelucrare a fierului, cu unelte, unelte agricole și arme;
• cuptoare și vase de ceramică, inclusiv vase mari de provizii;
• resturi de prelucrare a metalelor prețioase, în zona mai largă a Munților Orăștiei;
• unelte de tâmplărie și dulgherie, necesare construcțiilor din lemn.

Un detaliu care surprinde vizitatorii este sistemul de alimentare cu apă: apa era captată și condusă prin tuburi de ceramică și canale, iar pentru scurgere existau jgheaburi de piatră. Pentru o așezare de munte, aprovizionarea sigură cu apă era vitală, mai ales în caz de asediu.

Cucerirea romană din 106 și ce a urmat

Sarmizegetusa a căzut în vara anului 106 d.Hr., la finalul celui de-al doilea război daco-roman, după un asediu care a încheiat rezistența organizată a regatului. Decebal a reușit să fugă, dar s-a sinucis curând după aceea pentru a nu fi capturat. Desfășurarea celor două războaie este explicată în Războaiele daco-romane: Decebal, Traian și cucerirea Daciei.

Garnizoana romană

După cucerire, romanii au instalat pe dealul cetății o garnizoană. Cărămizile cu ștampile militare găsite aici sunt atribuite de mulți cercetători unei detașări din Legiunea a IV-a Flavia Felix. Zidurile au fost refăcute parțial, de data aceasta cu mortar, iar sanctuarele au fost distruse, probabil ca semn al sfârșitului puterii regale și religioase dacice.

Capitala se mută

Romanii nu au păstrat capitala la munte. Noul centru al provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a fost întemeiat la câteva zeci de kilometri, în Țara Hațegului, pe un teren deschis, potrivit unui oraș roman. Cum a fost organizată noua provincie afli din Dacia romană: cum era organizată provincia. Imaginea cuceririi, văzută din perspectivă romană, apare pe Columna lui Traian.

Cercetarea arheologică și jefuirea sitului

Situl este cunoscut de multă vreme, dar cercetările sistematice au început în secolul XX și au fost conduse mai multe decenii de arheologi precum Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu și Ioan Glodariu. Ei au stabilit planul general al cetății, al zonei sacre și al teraselor.

Din nefericire, situl a fost ținta căutătorilor de comori. Încă din secolele trecute circulau știri despre monede de aur găsite în zonă, iar în ultimele decenii brățările dacice spiralate din aur și monedele de tip koson au fost scoase ilegal din pământ și vândute în străinătate. O parte dintre brățări au fost recuperate de statul român și sunt expuse la Muzeul Național de Istorie a României din București.

Atenție: Folosirea detectoarelor de metale și săpăturile neautorizate în situri arheologice sunt infracțiuni. Pe lângă pedeapsă, ele distrug contextul arheologic, adică exact informațiile care ar fi permis înțelegerea obiectelor.

Cum vizitezi situl

Vizita la Sarmizegetusa Regia cere puțină pregătire, pentru că situl este la munte, departe de orașe, iar condițiile de acces se pot schimba în funcție de sezon. Punctul de plecare obișnuit este orașul Orăștie, de unde se merge spre Costești și apoi spre Grădiștea de Munte.

Lista de pregătire

1. Verifică pe sursele oficiale programul de vizitare și eventualele restricții sezoniere.
2. Alege încălțăminte închisă, potrivită pentru teren accidentat și umed.
3. Ia apă și haine de schimb; la altitudine vremea se schimbă repede.
4. Planifică timp suficient: drumul și vizita pot ocupa o zi întreagă.
5. Rămâi pe aleile marcate și nu urca pe sanctuare sau pe ziduri.

Dacă ai timp, combină vizita cu cetățile de la Costești și cu Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva, unde sunt expuse multe obiecte găsite în Munții Orăștiei. Pentru o privire de ansamblu asupra altor locuri de vizitat, consultă ghidul monumentelor istorice pe epoci, iar pentru un monument roman ridicat chiar în urma acestor războaie citește despre Tropaeum Traiani de la Adamclisi: istoria monumentului.

Pe scurt despre capitala dacică

Sarmizegetusa Regia este cel mai important sit dacic cunoscut: o capitală de munte care combina o cetate puternică, un centru religios și o așezare meșteșugărească. Arhitectura ei, cu ziduri în tehnica murus dacicus și sanctuare din andezit și calcar, arată un stat bine organizat, deschis influențelor grecești și romane. Cucerirea romană din 106 i-a pus capăt rolului politic, dar ruinele au rămas o mărturie esențială despre lumea dacică.

De reținut:

• situl se află la Grădiștea de Munte, în județul Hunedoara, la peste 1.000 m altitudine;
• cuprinde cetatea, zona sacră și așezarea civilă de pe terase;
• funcția exactă a sanctuarelor rămâne o chestiune de interpretare;
• după 106 d.Hr. aici a stat o garnizoană romană, iar capitala provinciei s-a mutat la Ulpia Traiana;
• situl este protejat de lege și înscris în patrimoniul UNESCO din 1999.