Cum se scria în Roma antică: tăblițe de ceară, papirus și pergament

În Roma antică se scria pe trei suporturi principale: tăblițe acoperite cu ceară pentru notițe și exerciții, papirus pentru cărți și scrisori, iar mai târziu pergament, mai rezistent și reutilizabil. Fiecare suport avea propriul instrument, de la stilusul de metal la pana de trestie, iar alegerea depindea de cât trebuia să dureze textul.

Tăblițele de ceară: caietul de zi cu zi

Tăblițele de ceară au fost caietul de ciornă al romanilor. Erau plăcuțe de lemn cu o margine ridicată, umplute cu un strat subțire de ceară, în care se scria zgâriind cu un stilus, un băț de metal sau os, ascuțit la un capăt și lățit la celălalt. Capătul lat servea drept radieră: netezeai ceara și puteai scrie din nou.

Mai multe tăblițe se legau între ele cu șnur și formau un obiect numit codex în sensul lui vechi, un fel de carnet. Elevii își făceau temele pe ele, negustorii socoteau, iar juriștii consemnau contracte și testamente. Pentru documentele importante, tăblițele se sigilau, ca să nu poată fi modificate pe ascuns.

Ce era papirusul și cum se făcea?

Papirusul era un material obținut din tulpina unei plante din zona Nilului, tăiată în fâșii subțiri, așezate în două straturi încrucișate, presate și uscate. Rezulta o foaie flexibilă, ușoară și relativ ieftină. Foile se lipeau una de alta și formau un sul, numit volumen, pe care textul se așternea în coloane înguste.

Cititul unui sul cerea ambele mâini: o mână desfăcea, cealaltă rula la loc. Papirusul avea însă un dezavantaj: în climă umedă se degrada ușor, așa că multe texte s-au păstrat în special acolo unde aerul era uscat.

Cu ce se scria pe papirus: cerneală și pană

Pe papirus se scria cu o pană de trestie sau de stuf, înmuiată în cerneală. Cerneala neagră se prepara de regulă din funingine amestecată cu un liant, cum ar fi guma vegetală, iar pentru lucrări deosebite se foloseau și pigmenți roșii. Scribii învățau să taie vârful trestiei, să țină corect mâna și să respecte litere uniforme, pentru ca textul să poată fi citit ușor de oricine.

Cărțile se copiau manual. Un proprietar de atelier putea pune mai mulți sclavi educați să scrie după dictare, astfel încât o lucrare să fie multiplicată în mai multe exemplare simultan. Aceasta era, în mare, forma de editare a epocii, iar librarii vindeau exemplarele celor care își permiteau să le cumpere.

Pergamentul: de ce a prins încet, dar a rămas

Pergamentul se obținea din piei de animale, curățate, întinse și uscate până deveneau o foaie netedă. Numele lui trimite la orașul Pergam, unde, potrivit tradiției, meșteșugul s-ar fi dezvoltat. Avantajele erau clare: rezista mai bine decât papirusul, se putea scrie pe ambele fețe, iar un text greșit putea fi răzuit și rescris.

Treptat, foile de pergament au fost cusute în caiete legate la cotor, adică un codex în sensul modern al cuvântului. Formatul acesta era mai ușor de răsfoit și de căutat decât sulul, așa că a devenit preferat, mai ales în mediile care lucrau mult cu texte, precum comunitățile religioase și cele juridice. Trecerea de la sul la codex s-a făcut în timp, nu brusc.

Ce alte suporturi mai foloseau romanii?

Pe lângă cele trei mari suporturi, romanii scriau și pe alte materiale, în funcție de nevoie:

• lemn subțire, pe care se scria cu cerneală, pentru scrisori și note scurte;
• piatră și bronz, pentru inscripții oficiale, legi și dedicații care trebuiau să dureze;
• cioburi de ceramică, numite ostraca, pentru însemnări rapide și ieftine;
• pereții, unde se zgâriau mesaje și graffiti, ceea ce arată că scrisul nu era doar pentru elite.

La granițele imperiului, scrisul administrativ a fost la fel de important. Despre viața cotidiană în astfel de contexte poți citi în articolul despre viața cotidiană în Roma antică, iar despre cum ajungeau mesajele la destinație, în ghidul despre drumurile romane și rețelele de comunicație.

Cine știa să scrie și să citească?

Alfabetizarea nu era universală, dar nici rară în orașe și în armată. Un copil dintr-o familie înstărită învăța literele acasă, de la un pedagog, apoi mergea la un grammaticus pentru literatură. În armată, scrisul era folosit zilnic pentru liste de efective, permise și rapoarte, după cum se vede din prezentarea legiunii romane. Pentru mulți oameni, însă, litera scrisă era mediată de un scrib sau de un cititor angajat.

Dacă te interesează mai mult subiectul, găsești și alte materiale în categoria Antichitate. Informațiile de aici sunt generale; pentru detalii despre piese concrete de muzeu sau despre un manuscris anume, merită consultate catalogurile și specialiștii instituțiilor care le păstrează.

Pe scurt

• Tăblițele de ceară erau pentru notițe și exerciții, reutilizabile cu stilusul.
• Papirusul era suportul cărților și al scrisorilor, sub formă de sul.
• Pergamentul, mai durabil, a dus la apariția codexului legat.
• Pe lângă acestea se scria pe lemn, piatră, bronz și ceramică.
• Alfabetizarea era răspândită în orașe și în armată, dar inegală.